Comisia Europeană

Comisia este o instituţie supranaţională, cu competenţe proprii şi distincte de cele ale Consiliului. Ea exprimă în cea mai mare măsură diferenţa dintre Comunităţile Europene şi organizaţiile internaţionale clasice. În nici o organizaţie internaţională clasică nu există o instituţie asemănătoare Comisiei Jean Monet a imaginat un organ ale cărui caracteristici şi competenţe îl fac un motor al integrării, o „locomotivă” a Comunităţii Indepenenţa sa este garantată prin faptul că din punct de vedere politic răspunde numai în faţa Parlamentului European.

Constituire

Comisia a fost prevăzută ca organ comunitar în fiecare dintre cele trei tratate constitutive ale Comunităţilor Europene exprimând interesul comun. Înalta Autoritate din tratatul care a creat CECO a devenit Comisie în Tratatul de la Roma, denumire foarte neutră care exprimă voinţa de a nu-i da superioritate asupra Consiliului de Miniştri şi de a-i conferi mai mult un rol de iniţiativă decât de decizie.

Denumirea de Comisie este stabilită prin Tratatul de Fuziune de la Bruxelles din 8 aprilie 1965 care reglementează existenţa unei singure Comisii pentru cele trei Comunităţi realizându-se fuzionarea celor trei organe similare existente: Înalta Autoritate prevăzută în Tratatul CECO şi cele două Comisii prevăzute în tratatele CEE şi CEEA. Acest tratat a intrat în vigoare la 1 iulie 1967. Actul Unic European şi Tratatul de la Maastricht menţin denumirea stabilită prin Tratatul de la Bruxelles.

Componenţă

Componenţa Comisiei este stabilită prin art. 157 Tratatul CE, art. 9 Tratatul CECO şi art. 126 Tratatul CEEA, în versiunea rezultând din Tratatul de la Maastricht Conform acestor texte Comisia este compusă din 17 membri aleşi în temeiul competenţei lor generale şi prezentând toate garanţiile de independenţă. Numărul membrilor Comisiei poate fi modificat de Consiliu statuând în unanimitate. După 1 ianuarie 1995, numărul membrilor Comisiei a ajuns la 20. La reuniunea de la Nisa, încheiată la 11 decembrie 2000 s-a convenit ca statele membre să renunţe la cel de-al doilea comisar în favoarea statelor nou primite, dar numărul comisarilor să nu depăşească 27 de membri. S-a considerat că pornind de la prevederea legală că fiecare comisar este independent şi nu depinde de statul său, nu se justifică prezenţa mai multor comisari din partea statelor mari. Ţările care aveau câte doi comisari erau Franţa, Germania, Italia, Marea Britanie şi Spania. Numărul membrilor a evoluat de la 9 la 13, la 14, la 17, la 20 şi apoi la 25.

Tratatul de la Maastricht aduce modificări în privinţa modalităţii de desemnare a membrilor Comisiei şi în privinţa duratei mandatului lor. Tratatul realizează o legătură politică directă între Comisia şi Parlamentul European.

Dacă conform procedurii anterioare pevăzută în art. 11 al Tratatului de Fuziune de la Bruxelles membrii Comisiei erau numiţi de comun acord de guvernele statelor membre, art. 158 par. 2 al Tratatului de la Maastricht introduce o nouă procedură. Mai întâi guvernele statelor membre desemnează de comun acord, după consultarea Parlamentului European, personalitatea pe care intenţionează să o numească preşedinte al Comisiei. În acest mod, desemnarea Preşedintelui Comisiei primeşte din partea Parlamentului European o legitimitate democratică directă. Guvernele statelor membre, în consultare cu preşedintele desemnat al Comisiei, desemnează celelalte personalităţi pe care urmează să le numească membri ai Comisiei.

Tratatul de la Amsterdam aduce o modificare de conţinut în legătură cu modul de desemnare al preşedintelui Comisiei, constatându-se creşterea rolului Parlamentului European în cadrul acestei proceduri, în sensul că desemnarea de către statele membre a personalităţii avute în vedere ca preşedinte al Comisiei este supusă aprobării Parlamentului European, simpla consultare prevăzută în Tratatul de la Maastricht fiind înlocuită cu necesitatea aprobării de către această instituţie.

O altă modificare adusă prin Tratatul de la Amsterdam constă în introducerea procedurii acordului în legătură cu desemnarea celorlalţi membri ai Comisiei. Guvernele statelor membre, de comun acord cu preşedintele desemnat vor desemna ceilalţi membri ai Comisiei. Rezultă că, consultarea iniţial prevăzută prin Tratatul de la Maastricht între guvernele statelor membre şi preşedintele desemnat trebuie să ducă la realizarea unui acord comun.

Preşedintele şi ceilalţi membri ai Comisiei astfel desemnaţi sunt supuşi împreună unui vot de aprobare al Parlamentului European. După aprobarea Parlamentului European, preşedintele şi ceilalţi membri ai Comisiei sunt numiţi de comun acord de către guvernele statelor membre.

Mandatul iniţial de comisar avea o durată de şase ani. Prin Tratatul de Fuziune durata mandatului membrilor Comisiei a modificată la patru ani iar a Preşedintelui Comisiei de doi ani. După Tratatul de la Maastricht, membrii Comisiei sunt numiţi pentru o durată de cinci ani, mandatul lor putând fi reînoit iar mandatul Preşedintelui Comisiei este tot de cinci ani, urmărindu-se realizarea unei concordanţe între durata mandatului membrilor şi preşedintelui Comisiei. Dacă Parlamentul European adoptă o moţiune de cenzură, membrii Comisiei trebuie să îşi abandoneze în mod colectiv funcţiile. Încetarea mandatului are loc prin: reînoirile Comisiei, prin demisie voluntară, demisie din oficiu sau deces. În cazul demisiei voluntare sau în cazul în care Curtea de Justiţie îl declară demisionat pe un membru al Comisiei, acesta va fi înlocuit cu un alt comisar, pentru perioada de mandat restantă, fiind numit prin acordul comun al statelor membre. Consiliul poate statua în unanimitate dacă nu este cazul să se efectueze înlocuirea.

Organizare

Sediul Comisiei este la Bruxelles. Un număr de servicii enumerate la art. 7, 8, 9 din Decizia Consiliului European de la Edinbourg din 8 aprilie 1965 rămân stabilite la Luxemburg.

De-a lungul timpului structura Comisiei a suferit o serie de modificări în funcţie de evoluţia atribuţiilor Comisiei. Dacă în forma iniţială Comisia a fost concepută ca o „administraţie de misiune” – destinată pentru o misiune precisă (aceasta fiind concepţia originală cuprinsă în tratatele constitutive), ulterior a devenit o „administraţie de gestiune” Schema structurală iniţială a Comisiei nu mai corespundea noii idei de organizare ceea ce a dus la extinderea aparatului administrativ al acesteia. A evoluat apoi de la gestiune economică spre o gestiune politică.

Activitatea comisarilor se desfăşoară atât pe orizontală – în cadrul Comisiei, ca instituţie colegială – cât şi pe verticală – fiecare fiind responsabil de un anumit sector din activitatea Comisiei în ansamblul său. Comisia funcţionează pe baza unui sistem de portofolii. În cadrul Comisiei Europene numărul portofoliilor este adecvat numărului comisarilor şi nu invers, cum se întâmplă în administraţiile naţionale.