Comisia Europeană

Cap. 1 Noţiuni introductive

Comisia ilustrează una din deosebirile semnificative dintre Comunitate si organizaţiile internţionale clasice: Comisia este independentă de state, apărând interesele generale ale Comunităţii. Sediul principal este la Bruxelles iar anumite servicii ale sale sunt la Luxembourg. Comisia are reprezentanţe in statele membre şi delagţii în multe state terţe.

Tratatul de la Paris, cel prin care s-a instituit Comunitatea Europeana a Carbunelui si Otelului (CECO) a creat patru institutii :

- Înalta Autoritate;

- Consiliul Special de Ministri;

- Adunarea Comuna;

- Curtea de Justitie.

Înalta Autoritate avea o pozitie de independenta fata de guvernele statelor membre ale CECO. Ea avea si competente foarte intinse in domeniul administrarii productiei de carbune si otel. Putem cita dintre atributiile sale:

- strângerea de informatii pentru cei interesati în scopul facilitarii activitatilor lor;

- organizarea de consultatii în materie;

- definirea obiectivelor comune;

- acordarea de împrumuturi sau de garantii pentru împrumuturile contractate de întreprinderi.

Este de notat ca Inalta Autoritate putea sa intervina în materie de preturi si chiar sa instituie cote de productie, programe de fabricatie s.a.

Inalta Autoritate avea in componenta sa noua membri, care erau numiti prin comun acord de cele sase guverne. Acestia erau recrutati dupa competenta lor profesionala si nu actionau ca reprezentanti ai tarilor carora le apartineau, ci în toata independenta, în spirit european.

În baza Tratatelor de la Roma s-au creat Comisii separate, toate avand sediul la Bruxelles, atat pentru CEE cat si pentru EURATOM. Ele erau formate tot din noua membri, numiti de catre guvernele nationale pentru o perioada de patru ani.

Dat fiind faptul ca in anii ce au trecut de la crearea CECO entuziasmul integrarii a devenit mai slab, emblematic in acest sens fiind neconcretizarea propunerilor de formare de comunitati europene in domeniul apararii si politic, Comisia CEE, spre deosebire de Înalta Autoritate, nu adopta decizii, ci punea în aplicare hotarârile Consiliului de Ministri, asigurând si executarea dispozitiilor prevazute de Tratat.

Comisia CEE a trecut in prim plan, primul ei presedinte fiind profesorul german de drept Walter Hallstein. Denumirea de Comisie Europeana este cunoscuta dupa Tratatul de Fuziune de la Bruxelles din 1965, in acesta prevazandu-se unirea celor trei Comisii existente la acel moment intr-un singura institutie, Comisia Comunitatilor Europene.

Tratatul de fuziune stipuleaza independenta Comisiei fata de guvernele statelor membre, dar stabileste raspunderea politica a acestea fata de Parlamentul European, care poate adopta o motiune de cenzura împotriva ei.

Din 1967, când s-a cristalizat Comisia Europeana prin fuziunea celor trei Comisii, functia de presedinte a fost detinuta de urmatoarele personalitati: belgianul Jean Rey, pâna în 1970, italianul Franco-Maria Malfatti care, fara sa-si încheie mandatul, a fost înlocuit de socialistul olandez Sicco Mansholt, francezul Xavier Ortoli între 1973-1977, englezul Roy Jenkins, între 1977-1981, luxemburghezul Gaston Thorn, între 1981-1985, pentru un deceniu apoi, Jaques Delors (1985-1995), în perioada 1995-1999 Jacques Santer, în perioada 2000-2004 italianul Romano Prodi, iar din noiembrie 2004 de portughezul José Manuel Barroso.

Prin Tratatul de la Maastricht, articolul P, paragraf 1, au fost abrogate articolele de la 10 la 19 din tratatul de fuziune de la Bruxelles referitoare la compunerea si organizarea Comisiei, în locul acestora fiind inserate în cele trei tratate comunitare dispozitii având un continut identic .

Principalele inovatii aduse de Tratatul de la Maastricht poarta asupra desemnarii si duratei mandatului Comisiei, respectiv de la 4 la 5 ani, situând-o astfel într-o anumita dependenta fata de Parlamentul european .

Prin Tratatul de la Amsterdam, Comisia a ramas cu aceleasi atributii, modificarile aduse de tratat nefiind esentiale, astfel :

- în privinta cooperarii în domeniul justitiei si al afacerilor interne, prerogativa unor initiative, care la momentul respectiv erau exercitate împreuna cu statele membre, îi ramân în exclusivitate;

- în domeniul „cooperarii intensificate”, în cadrul CE, Comisia detine monopolul initiativei, pe care nu o împarte cu statele membre;