Comparația Sistemului Fiscal Românesc cu Sistemul Fiscal din Germania

Bugetul tuturor ţărilor, mai mari sau mai mici , dezvoltate sau în curs de dezvoltare, se alimentează, în principal din prelevări obligatorii. Peste tot, deci, veniturile bugetare se constituie pe cale fiscală, prin impozite obligatorii. Prelevările acestea obligatorii pot fi: fiscale (impozite în înţelesul exact al cuvântului) sau parafiscale (cotizatii,contributii). Se poate observa faptul că gama instrumentelor fiscale este foarte largă şi, aşa cum stau lucrurile peste tot, nu pare să se oprească aici. Aceasta , deoarece instrumentele fiscale sunt mai puţin riscante din punct de vedere politic şi mult mai rentabile financiar. Sub acest aspect, al numărului şi mărimii impozitelor, există ţări care fac parte din aşa zisul “paradis fiscal” şi ţări care trăiesc un adevărat “coşmar fiscal”. Una dintre acestea din urmă este şi România, cu unele dintre cele mai împovărătoare şi mai descurajante pentru afaceri. Fiscalitatea modernă, dură sau mai puţin dură, asigură finanţarea activităţilor statului, contribuie la reglarea cererii şi ofertei globale, redistribuie bine veniturile si bogăţia. În politica fiscală, înmulţirea sau împuţinarea impozitelor, reducerea sau anularea unora dintre ele, schimbarea poziţiei în structura veniturilor bugetare nu duc, întotdeauna la rezultatele scontate, pentru că nu de puţine ori efectele lor se neutralizează. Pentru a se asigura o corelare cu situaţia indicatorilor macro – economici, cu cerinţele mediului de afaceri si construcţia bugetară viitoare in domeniul politicii de natură fiscală este necesară perfecţionarea continuă a cadrului legislativ.

Fiscalitatea este un instrument eficient în serviciul unei politici care se traduce printr-o anumită viziune asupra vieţii în comun, organizată de către componente ale puterii specializate în gestionarea serviciilor publice pentru a căror bună funcţionare este necesară colectarea unor resurse financiare. Fiscalitatea are, de foarte multă vreme, o imagine negativă. Ea este considerată, de către contribuabili, drept o formă de constrângere exercitată de statul spoliator, care scoate din buzunarele cetăţenilor anumite sume de bani câştigate cu greu şi deci bine meritate de aceştia. Formele de realizare a fiscalităţii poartă denumiri variate, cum la fel de variate sunt şi relaţiile pe care ele le desemnează.

Politica fiscală este opera puterii statale ori suprastatale, ea reprezintă arta determinării şi implementării caracteristicilor generale ale impozitului, caracteristici care trebuie să fie în măsură a conferi prelevărilor obligatorii vigoarea şi supleţea necesare asigurării unei colectări corespunzătoare a veniturilor publice destinate acoperirii nevoilor generale şi comune la nivel local sau pe o arie mai largă. Politica fiscală se află la graniţa dintre politica bugetară şi tehnica fiscală. Concret, politica fiscală se stabileşte în raport direct cu opţiunile statului în materie de impozite şi taxe, în sensul că ea trebuie să impună utilizarea conştientă a întregului ansamblu de instrumente şi procedee cu caracter fiscal pentru stabilirea nivelului, structurii şi regimului facilităţilor fiscale în procesul repartiţiei produsului social, astfel încât să se asigure realizarea obiectivelor politice, economice şi sociale. În principiu, prin politica fiscală trebuie să se identifice sursele de venituri prin a căror colectare să se pună la dispoziţia statului sumele necesare acoperirii cheltuielilor publice. Cum în perioada modernă ritmul creşterii cheltuielilor publice depăşeşte posibilităţile de obţinere a resurselor băneşti necesare exclusiv prin intermediul fiscalităţii, o parte a resurselor se asigură pe seama împrumuturilor interne şi/sau externe.

Impozitele reprezintă forma de prelevare a unei părţi din veniturile sau averea persoanelor fizice sau juridice la dispoziţia statului în vederea acoperirii cheltuielilor sale. Această prelevare se face în mod obligatoriu cu titlu nerambursabil şi fără contraprestaţie din partea statului Impozitele pot fi în natură sau în bani; directe sau indirecte; pe avere, pe venit sau pe cheltuieli; financiare sau de ordine; centrale sau locale. Conform unei clasificări tehnice, există impozite de repartiţie şi impozite de cotitate, impozite specifice şi impozite ad valorem, reale şi personale. Clasificarea economică grupează impozitele în: impozit pe venit, impozit pe consum şi impozit pe avere.

Pentru anumite categorii de acte şi servicii prestate – la cererea contribuabililor – de către organe de stat, instituţii publice sau alte entităţi asimilate acestora se încasează taxe. Taxele pot fi judiciare sau extrajudiciare; centrale sau locale; fiscale sau parafiscale. În vederea realizării în practică a politicii fiscale a statului, impozitele şi taxele trebuie să indeplinească următoarele funcţii:

 contribuţia la formarea fondurilor generale de dezvoltare a societăţii;

 redistribuirea unor venituri primare sau derivate ce se realizează prin preluarea unor resurse băneşti în vederea repartizării lor în scopul satisfacerii unor trebuinţe ale altor persoane decât deţinătorii iniţiali ai respectivelor resurse;

 reglarea unor fenomene economice sau sociale: prin intermediul impozitelor şi taxelor pot fi influenţate preţurile mărfurilor şi tarifele lucrărilor ori serviciilor prestate, ceea ce conduce la rentabilitate şi eficienţă economică sau la protecţia economiei naţionale.