Competența Curții Constituționale

O autoritate publica, indeplinind functia pentru realizarea careia a fost instituita, se defineste nu numai prin competenta si organizarea sa, elemente esentiale sub aspect strict institutional, dar si prin stilul sau de activitate, adica prin modul in care isi indeplineste menirea. In perspectiva menirii sale autoritatea publica reprezinta o organizatie in slujba unei idei, ca si orice alta structura sociala destinata implinirii unui scop de natura politica, culturala, religioasa etc., deci cu excluderea structurilor comerciale, generatoare de profit, subordonate unui scop economic. Diferenta fundamentala a autoritatii publice fata de aceste structuri sociale, este apartenenta sa la stat, adica faptul ca fiind o componenta a acestuia exercita puterea de stat in limitele atributiilor ce i-au fost conferite. Modul de indeplinire a acestei puteri este diferit, nu numai in functie de competenta si procedurile instituite in acest scop, ci si in functie de stilul activitatii sale. Va fi stilul adoptat transparent sau ocult, flexibil sau rigid, permeabil dialoglui sau, dimpotriva, opac, ferm sau sovaielnic, clar sau confuz. Caracterizarile pot fi din cele mai diferite unghiuri de vedere deoarece daca organizarea constituie premisa majora, in sens larg cuprinzand si sfera competentei, intrucat exprima o anumita configuratie pentru exercitarea atributiilor conferite, stilul de activitate este caracteristic pentru modul de realizare a scopului organizatiei, ce determina menirea sa.

Este in afara oricarei indoieli ca explicarea competentei Curtii Constitutionale implica anumite determinari teoretice prealabile si, in orice caz, unele precizari ale exprimarilor si conceptelor.

Pentru inceput trebuie sa facem precizari ce privesc conceptele de Constitutie, constitutionalitate si, desigur, de suprematie a Constitutiei, toate acestea fiind intr-o stransa legatura.

Constitutia este legea fundamentala a unui stat, constituita din norme juridice, investite cu forta juridica suprema si care reglementeaza acele relatii sociale fundamentale, esentiale pentru instaurarea, mentinerea si exercitarea puterii politice a poporului. Din moment ce conceptul de Constitutie, cu toata evolutia sa, a conservat un miez permanent, si anume „ideea unui principiu suprem care determina ordinea statala in intregul sau si esenta comunitatii constituite prin aceasta ordine”, iar legislatia este in raport cu Constitutia „aplicarea dreptului” este obligatorie o corespondenta intre lege si constitutie, o corespondenta „intre un grad inferior si unul superior in ordinea juridica”.

Constitutionalitatea, simplu definita, nu este altceva decat conformitatea legii cu Constitutia.

Constitutionalitatea rezulta din ierarhia juridica, fiind consecinta suprematiei Constitutiei in sistemul juridic. De aceea, am definit suprematia Constitutiei ca fiind o notiune complexa, in continutul careia intra trasaturi si elemente (valori) politice si juridice, care exprima pozitia supraordonata a Constitutiei nu numai in sistemul de drept, ci in intregul sistem social-politic al unei tari.

Constitutionalitatea fiind unul din pilonii ordinii juridico-statale nu este un simplu concept, este o realitate care se exprima si trebuie realizata. De aici controlul de constitutionalitate, categorie cheie in functionarea ordinii constitutionale. Iar controlul de constitutionalitate nu este altceva decat verificarea conformitatii cu Constitutia. Controlul de constitutionalitate priveste normele juridice, dar si alte acte si activitati (actiuni). De aceea, el poate apartine oricarui subiect de drept, in functie de prevederile si delimitarile constitutionale, contrar unor sustineri in literatura juridica. El se poate infatisa sub mai multe fatete, in functie de prevederile constitutionale din fiecare stat. Cea mai cunoscuta, atat prin vechime, cat si prin importanta este controlul constitutionalitatii legilor, care, intr-o explicatie simpla, nu este altceva decat controlul conformitatii legilor cu Constitutia.

Trebuie precizat ca acest control al constitutionalitatii legilor acopera doar o zona a controlului de constitutionalitate, de unde rezulta ca sunt si alte forme de control si deci mai multe autoritati imputernicite. Precizarea este foarte importanta si ea va permite intelegerea corecta a functiilor Curtii Constitutionale, clarificand unele confuzii din doctrina si practica.

Controlul constitutionalitatii intr-un stat este una din formele importante nu numai de verificare, dar si de consolidare a comportamentului constitutional, categorie ce se defineste prin ea insasi.

Desigur, lucrurile astfel prezentate ar putea aparea ca fiind complete si s-ar putea merge mai departe cu explicatiile, considerand ca suntem de acord cu totii ce este Constitutia. Numai ca ar insemna ocolirea unor probleme de mare subtilitate juridica ce se ridica uneori.

Credem ca raportarea legilor si activitatilor (actiunilor sau institutiilor) trebuie facuta la Constitutia statului, asa cum exista ea, scrisa sau nescrisa, Constitutie ce guverneaza, la momentul dat, ansamblul insitutuiilor politice, statale si juridice. Aceasta da concretete si eficienta controlului de constitutionalitate, il face util, il mentine in sfera institutiilor pur juridice

Pana in prezent, Curtea Constitutionala a operat numai cu acest concept.

Fara a intra in detalii, trebuie totusi sa mentionam in istoria constitutionala doua mari tendinte. O tendinta de a considera justitia constitutionala „un instrument in serviciul regulilor sau valorilor supraconstitutionale”, regasita in lucrarile lui Francois Geny, Maurice Hauriou, Leon Duguit, iar a doua, exprimata clar de Charles Eisenmann, care considera legitima existenta unui drept ideal, natural sau metapozitiv, subliniind ca judecatorul nu poate decide decat in numele regulii de drept. Asa cum scrie Georges Vedel, logica lui Eisenmann este fara greseala si de o „pretioasa actualitate”, deoarece „adesea controlul constitutionalitatii legilor este, naiv sau savant, prezentat ca urmarind sa prevaleze vointa judecatorului contra vointei generale si, la limita, ca fiind esecul democratiei: insa nu poate fi asa decat daca judecatorul constitutional poate impune un drept supraconstitutional”.

Edificator pentru prima tendinta, care da controlului de constitutionalitate o sefra nedefinita aproape, este ceea ce scria Leon Duguit, si anume: „Numesc lege contrara dreptului orice lege formala care contine o dispozitie contrara fie unui principiu de drept superior asa cum este el receptat de constiinta colectiva a poporului , fie unei dispozitii inscrise in Declaratia de drepturi, fie, in sfarsit, unei dispozitii a legii constitutionale rigide Voi califica lege neconstitutionala orice lege contrara unui principiu superior de drept inscris sau nu intr-o lege superioara legii ordinare. Intr-un cuvant, folosesc exprimarea: lege neconstitutionala ca sinonim de lege contrara dreptului superior scris sau nescris”.

In ce ne priveste, optam pentru pozitia stiintifica a decanului Georges Vedel, in sensul careia „judecatorul nu poate statua decat in numele regulii de drept” si judecatorul nu poate impunde un drept supraconstitutional”.