Competența Materială a Instanțelor care Soluționează Conflictele de Drepturi

Competența materială a instanțelor care

soluționează conflictele de drepturi

I. Noțiunea de competență

Prin competenţă, în general, se desemnează capacitatea unei autorităţi publice sau a unei persoane de a rezolva o anumită problemă. Conceptul de competenţă este de amplă utilizare în limbajul juridic, mai cu seamă în domeniul procesual. În dreptul procesual civil prin competenţă se înţelege capacitatea unei instanţe de judecată de a soluţiona anumite litigii sau de a rezolva anumite cereri, conform normelor legale în vigoare.

Trebuie precizat că nu toate litigiile civile sunt de competenţa instanţelor judecătoreşti. Există litigii care se soluţionează de către alte autorităţi statale sau de către alte organe, jurisdicţionale sau cu activitate jurisdicţională, decât instanţele judecătoreşti. Deci, vorbind de competenţă ne raportăm la instanţa judecătorească sau la alt organ de jurisdicţie ori cu activitate jurisdicţională, şi nu la judecători, care sunt încadraţi la aceea instanţă.

Cazurile şi condiţiile în care o instanţă judecătorească are aptitudinea de a soluţiona o anumită cauză civilă se determină prin intermediul regulilor de competenţă. Legislaţia noastră foloseşte criterii diferite pentru determinarea competenţei instanţelor judecătoreşti.

O primă clasificare a normelor de competenţă este aceea în norme de competenţă generală şi norme de competenţă jurisdicţionale , după cum ne raportăm la organe din sisteme diferite sau la organe din acelaşi sistem.

Competenţa generală reprezintă acea instituţie procesuală prin intermediul căreia se delimitează activitatea instanţelor judecătoreşti de atribuţiile altor autorităţi statale sau nestatale. După ce se stabileşte că o anumită cauză civilă intră în sfera de activitate a autorităţii judecătoreşti, este necesar apoi să se stabilească care anume dintre diferitele instanţe judecătoreşti are căderea de a soluţiona cauza respectivă.

Odată rezolvată problema competenței generale, se pune problema cunoașterii instanței la care se înregistrează o anumită cerere de chemare în judecată. Delimitarea activităţii instanţelor judecătoreşti, între ele, se realizează prin intermediul regulilor competenţei jurisdicţionale. Competenţa jurisdicţională la rândul său îmbracă două forme: competenţa materială (ratione materiae) şi competenţa teritorială (ratione personae vel loci). Competenţa materială, denumire tradiţională în literatura noastră de specialitate este desemnată de alţi autori ca şi competenţă de atribuţiune

Prin competenta teritoriala se rezolvă necesitatea ca și pentru instanțele judecătorești de același grad – pe linie orizontală – să se precizeze prin lege normele după care se decide instanța competentă din punct de vedere teritorial să soluționeze litigiul dintre părți. Este reglementata de norme cu caracter dispozitiv, iar ca excepție de norme cu caracter imperativ (Art. 13-16 din Codul de Procedura Civila), precum si în dispoziții speciale.

Vorbind de competenţa teritorială, distingem între competenţa teritorială de drept comun, competenţa teritorială alternativă şi competenţa teritorială exclusivă, după cum cererea se introduce la instanţa de drept comun din punct de vedere teritorial, reclamantul având posibilitatea alegerii între mai multe instanţe deopotrivă competente sau cererea trebuie introdusă numai la o anumită instanţă.

O ultimă clasificare este aceea în competenţă absolută şi competenţă relativă, după cum normele care le reglementează au caracter imperativ sau dispozitiv. Au caracter imperativ normele de competenţă generală, normele de competenţă materială şi cele de competenţă teritorială exclusivă, iar caracter dispozitiv normele de competenţă teritorială de drept comun şi alternativă.

II. Competența materială în dreptul muncii

Competenţa materială delimitează sfera de activitate a instanţelor judecătoreşti de grad diferit, pe linia lor ierarhică ori competenţa între instanţele de drept comun şi instanţele speciale. În cadrul competenţei materiale există două categorii: competenţa materială funcţională, care se stabileşte după felul atribuţiilor jurisdicţionale ce revin fiecărei categorii de instanţe şi competenţa