Componența Parlamentului European și Procedura de Alegere a Parlamentarilor Europeni

În conformitate cu tratatele de constituire a Comunităţilor Europene, Parlamentul European se compune din reprezentanţi ai popoarelor Statelor Membre. Această dispoziţie legală are o dublă semnificaţie. Prima dintre ele este că de vreme ce membrii parlamentului reprezintă popoarele respective, ei nu pot să fie mandataţi de guvernele statelor lor spre a îndeplini anumite instrucţiuni şi nici nu pot să fie ţinuţi de vreo obligaţie de consultare. O a doua idee ce se desprinde din această dispoziţie este aceea că statele sunt reunite în Comunitate, ceea ce relevă o comuniune de interese şi aspiraţii potrivit obiectivelor ce se stabilesc . Tratatul de la Maastricht reia această dispoziţie, statuând că Parlamentul european se compune din reprezentanţi ai popoarelor statelor reunite în Comunitate, care exercită puterile ce le sunt încredinţate prin aceste tratate.

Numărul membrilor Parlamentului European a fost stabilit la 518, conform Actului din 1976, repartizaţi în funcţie de numărul populaţiei Statelor Membre, cu unele corecţii în vederea egalizării numărului de membri pentru anumite state. În situaţia creşterii numărului de state, se prevedea posibilitatea măririi numărului membrilor Parlamentului. Cu prilejul Consiliului European de la Edinburg din 1992, s-a decis că, începând cu alegerile din 1994, numărul membrilor să crească la 567, Germania, ca urmare a reunificării urmând să dispună de 99 de locuri. În urma aderării Austriei, Finlandei şi Suediei, începând cu 1 ianuarie 1995, numărul parlamentarilor a crescut la 626.

Prin Tratatul de la Amsterdam s-a stabilit un plafon de 700 de parlamentari care să nu poată fi depăşit, chiar în cazul unor viitoare extinderi ale Uniunii. Aplicarea acestei restricţii urma să ducă la o redistribuire a locurilor în Parlament, pentru a se asigura o reprezentare echitabilă şi pentru viitorii membri ai Uniunii. În urma semnării Tratatului de la Nisa, în februarie 2001, s-a decis ca în situaţia când Uniunea va urma să aibă 27 de State Membre, numărul parlamentarilor să fie de 732, stabilindu-se şi o redistribuire a numărului de locuri alocate fiecărui stat.

Practic, având în vedere că România şi Bulgaria nu au făcut parte din valul de extindere al Uniunii Europene, din 2004, numărul parlamentarilor europeni era de 682. Germania a devenit un stat gigant cu cele 99 de mandate primite în compensarea menţinerii votului ponderat din Consiliu la egalitate cu celelalte state „mari” tradiţionale .

În termeni foarte generali, alocarea numărului de locuri Statelor Membre reflectă mărimea populaţiei acestora. Totuşi, distribuţia acestor locuri, care implică mari diferenţe proporţionale între numărul parlamentarilor europeni şi populaţie între diferitele State Membre, reprezintă una dintre cele mai puternice anomalii ale sistemului europarlamentar . O reprezentare proporţională strict matematică nu a fost nici vizată şi nu este nici practicabilă din pricina diferenţelor mari de populaţie între statele mici, precum Luxemburg cu 350.000 locuitori şi statele mari, precum Franţa, cu aproximativ 50 milioane de locuitori. O reprezentare strict proporţională ar rezulta într-un număr derizoriu de delegaţi pentru statele mici şi un număr copleşitor de mare pentru statele mari. Conform cifrelor de mai sus, dacă Luxemburgul ar avea 5 delegaţi, atunci Franţa ar fi îndreptăţită la aproximativ 700. Numărul de parlamentari europeni de care beneficiază fiecare stat reprezintă un compromis între nevoia de a se recunoaşte mărimea relativă a populaţiei Statelor Membre, pe de o parte, iar pe de altă parte, pentru a se asigura chiar şi statelor cele mai mici un număr suficient de mare de delgaţi pentru a-şi putea constitui o delegaţie reprezentativă rezonabilă