Conceptul de normă juridică

INTRODUCERE

Norma juridică şi „regula juridică” în doctrina juridică are acelaşi înţeles. Literatura franceză, fără să înlăture cuvîntul „normă” l-a consacrat pe cel de „regulă”. Din contra în doctrina română este consacrată denumirea de „normă juridică”.

Norma de drept este elementul primar al oricărui sistem de drept. Normele se grupează în instituţii de drept, instituţiile în ramuri, ramurile în părţi ale sistemului, iar părţile în sisteme.

Norma juridică este una din categoriile centrale ale dreptului, atît ca parte fundamentală a sistemului de drept pozitiv cît şi ca obiect de cercetare a ştiinţei dreptului în general şi a teoriei şi filosofii dreptului în social.

În concepţia lui J. Masguelin, „potrivit cu definiţia cea mai generală şi cea mai obiectivă, regulă de drept este orice punct investit cu forţa obligatorie şi care are ca obiect de a crea drepturi şi, corelativ, obligaţii, care sunt modurile de creare a acestui precept, puterea sa şi destinatorii săi”.

Regulile de drept nu iau naştere decît cu condiţia că oamenii să formeze un grup pe „baza unei societăţi veritabile care implică scop social specific, organizare şi ierarhie, explică Jean Dabin.

Normă juridică poate fi numită doar acea normă socială ce conţine o regulă de conduită, stabilită sau autorizată de stat, menită să reglementeze cele mai importante domenii de activitate umană şi ocrotită, în caz de necesitate, de forţă coercitivă a statului – in viziunea lui Boris Neagu.

O altă definiţie este dată de Nicolae Popa, care consideră că norma juridică poate fi definită ca: „o regulă generală şi obligatorie de conduită, al cărui scop este acela de a asigura ordinea socială, regulă ce poate fi adusă la îndeplinire pe cale statală, în caz de nevoie prin constrângere”.

Ioan Ceterchi defineşte norma juridică ca: „element constitutiv al dreptului este o regulă de conduită, instituită de puterea publică sau recunoscută de aceasta, a cărei respectare este asigurată la nevoie, prin forţa coercitivă a statului.

În viziunea lui Ion Dogaru, „norma juridică este o regulă de conduită generală, impresională şi obligatorie care exprimă voinţa electoratului înfăţişat de organul legislativ, regulă al cărei scop este de a asigura ordinea socială şi care poate fi adusă la îndeplinire pe cale statală, la nevoie prin constrângere”.

După părerea lui Dumitru Baltag „ norma juridică ca element constructiv al dreptului este o regulă de conduită, instituită de puterea publică sau recunoscută de aceasta, a cărei respectare este asigurată la nevoie prin forţa corectivă a statului”.

Ţelul normei juridice în societate este de a stabili anumite modalităţi de comportare a oamenilor în direcţia întăririi şi dezvoltării rânduielilor şi realţiilor sociale în interesul societăţii sau al unui grup social, după caracterul democratic sau autocratic al statului. Prin normă juridică se ordonează şi organizează relaţiile interumane în conformitate cu aceste interese.

CLASIFICAREA NORMELOR JURIDICE

Cunoaşterea temeinică a normelor de drept, corecta lor interpretare şi realizare în relaţiile sociale, determină necesitatea împărţirii normelor de drept în anumite categorii şi grupe, potrivit unor criterii date.

După obiectul şi metoda reglementării juridice, adică după ramura şi instituţia juridică, se disting normele de drept constituţional, civil, administrativ, penal etc.

După forţa juridică a actului normativ în care sunt cuprinse, adică după izvorul de drept, normele juridice se împart în norme cuprinse în legi, decrete, hotărâri ale guvernului, ordine şi instrucţiuni ale miniştrilor.

După sfera aplicării şi gradul lor de generalitate avem norme generale, speciale şi de excepţie.

Normele generale au sfera cea mai largă, aplicându-se tuturor relaţiilor sociale din ramura respectivă a dreptului, pe când normele speciale cuprind doar o anumită categorie de relaţii din cadrul aceleiaşi ramuri. În limbajul juridic, adesea normele generale sunt denumite – faţă de cele speciale sau de excepţie – norme de drept comun. În aprecierea normelor ca generale sau speciale trebuie văzută legătura între aceste categorii, ţinându-se seama de posibilitatea transformării uneia în alta. Cu alte cuvinte, categoriile lege generală şi lege specială sau relative. O normă poate fi specială în raport cu o normă de aplicaţie mai largă, dar tot ea poate fi generală în raport cu o normă sferă de aplicaţie mai restrânsă decât a ei.

Normele de excepţie prevăd o completare fie a normelor generale, fie a celor speciale, fără ca această excepţie să fie considerată o atingere adusă ordinii generale de drept.

După modul de redactare – în norme complete şi incomplete.

Majoritatea normelor juridice au o formă completă, determinată în cadrul actului normativ prin care sunt edictate. Când norma nu apare complet în acelaşi act, această normă este determinată în literatura juridică normă de trimitere. Când unele elemente ale normei nu sunt precizate, urmând să fie stabilite întrun act normativ adoptat ulterior, norma juridică care urmează să fie completată printrun act normativ adoptat ulterior poartă denumirea de normă în alb. Categoria normelor de trimitere şi a normelor în alb ţine însă mai mult de tehnica juridică folosită în redactarea actului normativ decât de conţinutul însuşi al normei juridice.