Condiția Juridică a Sclavului

Capitolul 1 Definiţia sclaviei şi a libertăţii. Generalităţi

Sclavia constituie o instituţie importantă a dreptului roman. Pentru înţelegerea fizionomiei societăţii romane, a edificiului său economic şi suprastructural o importanţă deosebită se acordă cunoaşterii situaţiei sociale şi juridice a sclavilor .

Conform dicţionarului explicativ al limbii române sclavul este definit drept o „persoană exploatată și lipsită de orice mijloace de existență, aflată în proprietatea deplină a unui stăpân care îl socotea drept un obiect al său”.

Sclavia, spune Florentinus „este o instituţie a dreptului ginţilor în baza căreia cineva este supus unei puteri străine contra naturii” („servitus est constitutio iuris gentium qua quis dominio alieno contra naturam subicitur”) .

Seneca afirma într-o scrisoare către Lucillius: „ Sînt sclavi? Dimpotrivă, sînt oameni liberi... Sînt oameni trăind sub acelaşi acoperământ cu noi...Sînt tovarăşi de sclavie...Nu este diferenţă între stăpîni şi sclavi. Hazardul face din stăpîni sclavi şi din sclavi stăpîni. Poţi să-l vezi pe cineva azi sclav şi mâine liber, după cum acela poate să te vadă într-o zi sclav” .

Potrivit lui Gaius şi lui Iustinian oamenii se clasifică în liberi şi sclavi, respectiv oameni cu şi fără personalitate juridică.

La începuturile statului roman sclavia avea un caracter patriarhal, iar sclavii trăiau în sânul familiei romane având un statut inferior şi purtând un nume derivat din cel al stăpânului. Începând din sec al II-lea sclavii devin baza întregii producţii, cultura materială a Romei având ca principal izvor truda sclavilor, pe care îi condamnă la o veşnică exploatare, incluzându-i în categoria lucrurilor („res”).

Aşadar sclavajul a avut o importanţă capitală în Roma antică, deoarece statul roman a fost în timpul existenţei sale un stat sclavagist. Poziţia socială a sclavului n-a rămas neschimbată în cursul dezvoltării societăţii romane, ci a urmat pas cu pas transformările acesteia .

Starea de libertate, în antiteză cu sclavia, era rezervată anumitor categorii de oameni, precis determinate de dreptul roman.

O primă definiţie a libertăţii se răsfrânge în definiţia dată de jurisconsultul Florentinus, conform căreia „libertatea este o facultate, o prerogativă naturală a unei persoane, ce îi permite să facă ce doreşte, în limitele impuse de legislaţie” („Libertas est naturalis ejus quod cuique libet nisi si quid aut vi aut jure prohibetur”) .

În favoarea primei opinii, a originalităţii filosofice a lui Florentinus, potrivit căreia libertatea este o facultate naturală (naturalis facultas) şi, antitetic, sclavia este o instituţie contra naturii (contra naturam), s-au adus argumente cu caracter istoric: faptul că influenţa binefăcătoare a filosofiei greceşti, ca şi afirmarea tot mai pregnantă a creştinismului i-ar determina pe romani să se îndoiască de legitimitatea sclavajului. Adepţii interpolaţiilor justiniene consideră că este îndoielnic faptul că tocmai Florentinus, care era proprietar de sclavi, să facă astfel de aprecieri ce-ar submina însăşi legitimitatea instituţiei sclaviei .

Capitolul 2 Izvoarele sclaviei

Principalele izvoare ale sclaviei în dreptul roman sunt: naşterea, războiul şi faptele pedepsite cu pierderea libertăţii.

A. Naşterea. Cel a cărui mamă era sclavă în momentul naşterii, se năştea sclav. Prin urmare se lua în considerare condiţia mamei din momentul naşterii copilului. Copilul se năştea sclav dacă mama era sclavă, cu toate că tatăl era om liber; dacă mama era liberă şi tatăl era sclav, copilul se naştea liber . În mod excepţional însă, dacă între momentul concepţiei şi cel al naşterii mama fusese o perioadă liberă, chiar dacă în momentul naşterii era sclavă, copilul va fi liber ca o consecinţă a principiului „infans conceptus pro nato habetur quotiens de commodis eius agitur”.