Condiții de Acces la o Funcție Publică

Introducere

Într-un stat democratic, care asigură participarea populaţiei la conducerea şi realizarea activităţilor de interes public, funcţiile în organele care îndeplinesc o astfel de activitate au caracter public şi trebuie să fie accesibile tuturor cetăţenilor în condiţiile stabilite de lege.

În organele administraţiei publice, datorită legăturii dintre sistemul acesteia şi cel politic, există unele funcţii publice care au însă un caracter politic . Persoanele care ocupă funcţiile respective nu le exercită ca pe o profesie, ci ca pe o însărcinare limitată în timp, în cadrul unui anumit mandat, având, astfel, un regim juridic special, deosebit de acela al funcţionarilor permanenţi ai acelui organ; aceste condiţii sunt prevăzute în legi speciale, dedicate instituţiilor corespunzătoare; ar fi dificil ca un act unic să stabilească toate aspectele privitoare la funcţiile publice, intervenind continuu reglementări speciale .

Majoritatea funcţiilor din organele administraţiei publice au un caracter profesional, fiind exercitate de oameni ce îşi fac din aceasta o profesie. Accesul la aceste funcţii şi statutul juridic al exercitării acestora formează statutul funcţionarului public . În România, acest statut este prevăzut de Legea nr. 188 din 8 decembrie 1999 republicată privind Statutul funcţionarilor publici. Această lege nu a fost adoptată prin procedura parlamentară obişnuită, ci prin intermediul angajării răspunderii de către Guvern, în baza art. 113 (actual 114(1)) din Constituţie.

Condiţiile de acces într-o funcţie publică sunt prevăzute în Legea nr. 188 din 8 decembrie 1999 republicată, Cap. VI (Cariera funcţionarilor publici), Secţiunea 1 (Recrutarea funcţionarilor publici), ordinea acestora fiind stabilită de art. 54 şi sunt în număr de 10, existând şi reglementări constituţionale referitoare la acestea.

În toate ţările Uniunii Europene se întâlnesc condiţii de acces la funcţia publică cu destinaţia garantării calificării profesionale a viitorilor funcţionari şi a limitării arbitrariului în alegerea personalului .

Scurt istoric

În Antichitate, funcţiile publice erau trase la sorţi; apoi, în măsura evoluţiei, s-a trecut printr-un sistem al eredităţii, ulterior fiind consacrate metodele numirii şi alegerii candidatului dorit, acestea fiind utilizate şi în legislaţia internă actuală.

Constituţia din 1866 a prevăzut în art. 10(3) şi art. 132(5) “condiţiile de admisibilitate şi intrare în funcţiile publice”. Constituţia din 1923 a consacrat concret principii moderne de organizare a statului, instaurând reguli democratice moderne, fiind considerată una din cele mai moderne occidentale Constituţii din acest spaţiu geografic .

Legea privind Statutul funcţionarilor publici din 19 iunie 1923 (publicată în Monitorul Oficial nr. 60 din 19 iunie 1923) statua în capitolul al II-lea (intitulat “condiţii generale de admisibilitate în funcţiuni”), art. 37, că funcţionarii publici, fără deosebire de sex, puteau accede la o funcţie publică dacă întruneau cumulativ următoarele condiţii:

- să fie cetăţeni români;

- să aibă vârsta minimă de 21 de ani;

- să fie apţi din punct de vedere al sănătăţii;