Consecințele inflației monetare asupra veniturilor publice

CONSECINȚELE INFLAȚIEI MONETARE ASUPRA VENITURILOR PUBLICE

1. INFLAȚIA

1.1 Definiție - Inflația este un dezechilibru major prezent în economia oricărei țări, reprezentat de o creștere generalizată a prețurilor și de scăderea simultană a puterii de cumpărare a monedei naționale.

Inflația monetară reprezintă o criză monetară care constă în ruperea echilibrului dintre masa monetară aflată în circulație și volumul mărfurilor și serviciilor existente în piață.

Inflația este un indicator final, care arată la sfârșit de an fiscal dacă politicile guvernamentale monetare, fiscale, legislative, etc., alături de politicile Băncii Centrale, se coordonează și conduc la o stabilitate a prețurilor de consum.

Dezechilibrul se manifestă prin creșterea excesivă a masei monetare în raport cu volumul de mărfuri și servicii aflate pe piață și are drept consecință creșterea excesivă a prețurilor și tarifelor și pierderea puterii de cumpărare a monedei.

1.2 Principalele cauze ale inflației sunt:

- inflație prin monedă - emisiunea excesivă de monedă peste oferta reală de bunuri și servicii;

- inflație prin cerere - excedentul de cerere agregată peste oferta agregată;

- inflație prin costuri - creșterea costurilor de producție, independent de cererea agregată;

- inflația importată;

- inflația prin structuri.

1.3 Deprecierea monetară se calculează în procente și în funcție de rata anuală a inflației monetare se pot distinge următoarele forme:

- inflația târâtoare (sau liniștită) -- se referă la creșterea treptată și continuă a prețurilor de 3 - 5% fiind cauzată de manifestări obiective ale epuizării resurselor naturale și creșterii populațiilor, iar efectele în plan economic, social și politic pot fi uneori pozitive fiind stimulată productivitatea muncii și economisirea. Termenul a fost propus de către Franklyn Holzman, profesor la universitatea Tufts, în 1959;

- inflația moderată - reprezintă creșterea anuală a prețurilor cu 15-30%. Definiția inflației moderate a fost propusă de către Rudiger Dornbusch, profesor la MIT și Stanley Fischer, primul vice-director executiv al FMI, în 1993;

- criza inflaționistă - reprezintă acea perioadă de timp, de cel puțin doi ani, pe parcursul căreia rata anuală a inflației depășește 40%. Definiția crizei inflaționiste a fost propusă de către Michael Bruno și William Easterly, economiști la Banca Mondială, în 1998;

- inflația rapidă, când ritmul anual de creștere a prețurilor se apropie de 10%;

- inflație monetară deschisă - unde rata anuală a inflației monetare este de 5 - 10 %, având drept cauze regresul economiei, politici monetare incoerente, politici fiscale și sociale populiste, iar efectele sunt negative într-un stadiu incipient, reprezentând un semnal de alarmă pentru societate și mai ales pentru guvernanți;

- inflația galopantă, când creșterea prețurilor depășește 10% anual. Rata anuală a deprecierii monedei este de peste 10 %, cauzele fiind similare inflației monetare deschise, însă consecințele au o manifestare mai accentuată în plan economic, social și politic, producând pierderi economice și falimente, mișcări sociale de protest și implicit schimbări în structurile politice;

- hiperinflația monetară - este forma cea mai gravă a inflației monetare și se manifestă printr-o depreciere extremă a monedei, conducând la crize economice imposibil de stăvilit, crize care generează mișcări sociale violente și schimbări politice extreme. Aceasta reprezintă creșterea prețurilor de peste 50% pe lună.

Definiția hiperinflației a fost formulată pentru prima dată de către Phillip Cagan, profesor la Universitatea Columbia, în 1956. Hiperinflația începe în luna în care creșterea prețurilor depășește 50% și se termină, dacă rata creșterii prețurilor scade sub 50% și timp de un an se menține sub acest nivel.

1.4 Măsurarea inflației:

- în mărime absolută - Excedentul de masă monetară peste oferta reală de mărfuri, care dă naștere la un surplus de cerere absolută nominală ce se traduce prin majorări ale prețurilor efective;

- în expresie relativă - Este raportul între excedentul sau surplusul de monedă (respectiv, de cerere) și oferta reală de bunuri și servicii, în economie, căruia îi corespunde o anumită majorare a prețurilor.

Pentru a preveni inflația, există două tipuri de măsuri:

a) Măsuri de reducere a excesului de cerere agregată:

- politică monetară riguroasă, de natură să evite excedentul de monedă în economie;

- politica bugetară a statului, orientată spre reducerea deficitului bugetar, spre menținerea la un nivel a cheltuielilor publice, în perioada respectivă, și spre ridicarea, în anumite limite, a nivelului impozitelor și taxelor, care să frâneze creșterea cererii și a prețurilor;

- politica dobânzilor la creditele acordate, prin care să nu se ajungă la o micșorare artificială a ratei dobânzii și la ieftinirea creditului;

b) Măsuri de stimulare a creșterii ofertei:

- o politică de salarizare corelată cu rezultatele economice obținute prin muncă, prin care să se evite creșterea costurilor medii;

- creșterea capacității de adaptare a aparatului de producție la cerințele pieței;

- stimularea extinderii potențialului de producție, prin investiții de capital în mijloacele de producție performante, prin forța de muncă într-o structură de calificare nouă, inovații, prin creșterea productivității factorilor de producție.