Conservarea Biodiversitatii. Ariile Protejate

Imagine preview
(8/10 din 1 vot)

Acest referat descrie Conservarea Biodiversitatii. Ariile Protejate.
Mai jos poate fi vizualizat cuprinsul si un extras din document (aprox. 2 pagini).

Arhiva contine 1 fisier doc de 27 de pagini .

Profesor indrumator / Prezentat Profesorului: Asist. univ. drd. Maria-Cristina Petre

Iti recomandam sa te uiti bine pe extras, cuprins si pe imaginile oferite iar daca este ceea ce-ti trebuie pentru documentarea ta, il poti descarca. Ai nevoie de doar 5 puncte.

Domeniu: Drept

Cuprins

Capitolul I. Conservarea biodiversităţii - consideraţii generale
Capitolul II. Preocupări europene în domeniu
1. Directive europene
2. Strategia paneuropeană asupra diversităţii şi a peisajelor
Capitolul III. Ariile protejate
1. Privire istorică
2. Categorii UICN de arii protejate
Capitolul IV. Regimul juridic al ariilor protejate în România
1. Evoluţia reglementărilor în materie
2. Regimul juridic special al ariilor naturale protejate
2.1. O.U.G. nr. 57/2007 - generalităţi
2.2. Scopul şi obiectul O.U.G. nr. 57/2007
2.3. Categorii de arii naturale. Instituirea regimului juridic
Capitolul V. Jurisprudenţă europeană relevantă în domeniu
1. Cauza C-418/04 Comisia Comunităţilor Europene vs Irlanda
2. Cauza C-226/08 Oraşul Papenburg vs Germania

Extras din document

I. Conservarea biodiversităţii - consideraţii generale

Mediul înconjurător este ansamblul de date şi de echilibre de forţe concurente care condiţionează viaţa unui grup biologic. Grupe precum mamiferele, păsările şi plantele vasculare sunt relativ bine cunoscute. Se estimează că în România ar exista peste 3.700 specii de plante şi circa 33.803 specii animale. Există 10-15 milioane de specii pe Pământ, din care au fost descrise doar 15% (1,5 milioane). Datorită lipsei acestor cunoştinţe, nu este uşor de măsurat sau estimat prezenta rată de extincţie a speciilor. Această tendinţă se extinde de la mamifere la insecte (ex., din 172 de vertebrate europene, cca 1/3 sau mai multe sunt ameninţate în majoritatea ţărilor; cca 40% din păsările Europei şi-au scăzut considerabil populaţiile, majoritatea specii din păduri şi peisaje rurale; 45% din fluturii Europei sunt azi ameninţaţi). In următoarele decade trebuie să ne aşteptăm la o pierdere de 20.000-40.000 specii pe an. multe specii vor fi dispărut înainte de a fi capabili să le descriem şi înainte de a şti care ar fi fost beneficiile omenirii de la aceste specii sau care este funcţia lor în ecosistemele în care trăiesc.

Menţinerea biodiversităţii asigură o diversitate funcţională a mediului, care consolidează stabilitatea şi rezistenţa la dereglări (ex., molime), adaptabilitatea (ex., la schimbările climatice), productivitatea sistemelor naturale, şi serveşte ca indicator de avertizare asupra schimbărilor critice ale mediului. Planificarea greşită, utilizarea risipitoare a terenurilor şi agricultura intensivă au contribuit la pierderea de habitate naturale precum zone umede şi păşuni întinse de care depinde supravieţuirea multor specii sălbatice.

Biodiversitatea este un concept unificator care traversează pentru prima, dată graniţa dintre natura ca viaţă sălbatică şi sectoarele socio-economice care depind de biotă, producătorii de produse biologice (agricultură, horticultură, silvicultură, piscicultură, acvacultură etc.) şi toti utilizatorii acestora. La Congresul mondial al conservării (Montreal, 1996) s-a spus că provocarea secolului al XX-lea a fost sensibilizarea oamenilor. Acum societatea este conştientă de problemele de mediu iar provocarea care urmează este implementarea măsurilor.

Există un număr de tratate internaţionale şi regionale care reglementează diferite aspecte ale protecţiei mediului şi managementului biodiversităţii, cel mai larg instrument legal este Convenţia asupra Biodiversităţii (Rio de Janeiro, 1992). Pentru a proteja diversitatea biologică, dreptul internaţional al mediului utilizează mai multe metode:

• protecţia speciilor prin interdicţia /limitarea prelevărilor sau a unor metode de prelevare. Ex., Convenţia relativă la vânătoarea de balene (1946), Convenţia de la Washington (3 martie 1973) asupra comerţului internaţional cu specii sălbatice ameninţate cu extincţia, Convenţia relativă la conservarea urşilor albi (1977).

• conservarea nu a speciilor izolate, separat de mediu, ci conservarea mediului/habitatelor acelor specii. Convenţia de la Ramsar (1971) a fost prima care a vizat un habitat natural.

• Foarte natural a fost necesar a se proteja simultan speciile şi mediile lor, în cadrul aceluiaşi instrument juridic. Ex., Convenţia de la Alger (1968), asupra conservării naturii şi resurselor naturale din Africa; Convenţia de la Berna (1979), pentru conservarea vieţii sălbatice şi a mediului natural în Europa.

• Mai recent, s-u căutat să se pună în practică instrumente mai integrate cu politicile teritoriale, acoperind regiuni geografice particulare. Ex., Convenţia asupra Antarcticii (1959), Convenţia de la Barcelona (1976) asupra Mediteranei, Convenţia de la Salzburg (7 noiembrie 1991) asupra Alpilor.

Această evoluţie în conţinutul instrumentelor juridice utilizate corespunde evoluţiei strategiilor de conservare. Ex., strategia mondială a conservării”, pregătită de IUCN în colaborare cu PNUE, WWF, ONU, FAO şi UNESCO şi publicată în 1980. Ea a fost completată prin „strategia pentru viitorul vieţii”, publicată în 1991 de către IUCN, PNUE şi WWF. Există rezervaţii mondiale ale biosferei, situri ale patrimoniului universal, parcuri naţionale, păduri naţionale, situri de interes ştiinţific special, sanctuare ale vânatului, rezervaţii naturale locale, zone ambientale sensibile şi zone de frumuseţe naturală deosebită.

II. Preocupări europene în domeniu

Politica UE ţinteşte să oprească pierderea de biodiversitate atât în Europa cât şi global. Din momentul în care mediul a devenit un obiect de drept comunitar, foarte rapid conservarea faunei şi a florei a făcut parte din obiectivele prioritare ale programelor de acţiune în materie de mediu înconjurător. După primul Program de acţiune comunitară din 1973, a fost adoptată prima directivă consacrată conservării păsărilor sălbatice (1979). La sfârşitul anului 1974, Comisia Europeană a recomandat Statelor Membre să adere la Convenţia de la Paris (18 octombrie 1950) pentru protecţia păsărilor şi la Convenţia Ramsar (2 februarie 1971) asupra zonelor umede de importanţă internaţională.

1. Directive europene

În Europa, două directive tratează conservarea vieţii sălbatice europene, cu accent pe protecţia siturilor ca şi a speciilor:

- Directiva Păsări (79/409/EEC) a identificat 181 de specii şi subspecii în pericol pentru care Statele Membre sunt chemate să desemneze arii speciale de protecţie. Directiva Păsări se referă la protecţia, managementul şi controlul tuturor speciilor care se găsesc în mod natural pe teritoriul european al Statelor Membre. Directiva cere Statelor Membre să aplice măsuri speciale de protecţie pentru speciile rare sau vulnerabile listate în Anexa I, pentru speciile migratoare şi pentru zonele umede, mai ales cele de importanţă internaţională; impune obligaţii de menţinere a populaţiilor de păsări sălbatice la un nivel corespunzător cerinţelor ecologice, reglementează comerţul cu păsări, limitează vânarea speciilor de interes economic şi interzice anumite metode de captură şi ucidere.

- Directiva Habitate (92/43/EEC) a cerut tuturor ţărilor membre ale UE să identifice situri de importanţă europeană şi să schiţeze măsuri de management pentru acestea, combinând conservarea vieţii sălbatice cu activităţile economice şi sociale, ca parte a strategiei de dezvoltare durabilă. Fiecare Stat Membru a stabilit pe teritoriul propriu o listă de Arii Speciale de Conservare, care se încadrează în Reţeaua ecologică europeană Natura 2000 – piatra de temelie a politicii de protecţie a naturii în UE. În această reţea sunt incluse şi Ariile Speciale de Protecţie, prevăzute de Directiva Păsări (79/409/EEC). În 1996, Comitetul Permanent al Convenţiei de la Berna a stabilit (prin Rezoluţia nr. 3) reţeaua Emerald care să cuprindă toate Ariile de Interes Special pentru Conservare, stabilite prin Convenţia de la Berna.

Directivele Habitate şi Păsări asigură un cadru legislativ paneuropean, dar nu oferă soluţii explicite de implementare a acestuia în politicile naţionale. În 1987 a fost introdus în practică sistemul de clasificare CORINE , urmat în 1993 de sistemul de clasificare a habitatelor palearctice . Cele două sisteme au condus la realizarea sistemului EUNIS (Sistemul Informaţional privind Natura Europei) care a devenit instrument standard de clasificare a habitatelor din Europa.

Pe lângă aceste directive, UE şi-a jucat rolul într-o serie de convenţii internaţionale importante precum Convenţia de la Berna asupra vieţii sălbatice şi habitatelor naturale în Europa (1979) şi Convenţia de la Bonn asupra speciilor migratoare (1979).

În ciuda tuturor eforturilor făcute de comunităţile naţionale şi internaţională, natura Europei încă dispare la o rată alarmantă, s-a arătat la evaluarea “Fapte şi cifre despre biodiversitatea Europei: stare şi tendinţe 1998-1999” făcută de Centrul European pentru Conservarea Naturii înfiinţat în 1993 la Tilburg, Olanda. Cauzele recunoscute ar fi:

o insuficientul profil politic al conservării naturii Europei;

o slaba implementare a instrumentelor de conservare a naturii;

o insuficienta integrare a ecologiei şi economiei.

Fisiere in arhiva (1):

  • Conservarea Biodiversitatii. Ariile Protejate.doc

Alte informatii

Universitatea din Bucureşti Facultatea de Drept