Consiliul European

Consiliul european este organismul UE cel mai prezent în mass-media. În momentul în care el îşi desfăşoară lucrările, emisiunile TV sau ziarele sunt pline de referiri la „Summit-ul european” unde se vor lua decizii importante cu privire la problematica x sau y. Este normal să se întâmple acest lucru pentru că, atât prin nivelul de participare la lucrările sale, acela al şefilor de stat şi guvern, cât şi prin domeniile abordate, care de multe ori privesc dezvoltarea în ansamblu a Uniunii Europene sau evenimente majore din plan internaţional, el s-a afirmat ca principalul for european de decizie.

Consiliul European a luat naştere ca urmare a ininiaţivei lui Valery Giscard d’Estaing, pornind de la faptul că în perioada 1961–1974 ca ultimă instanţă de rezolvare a diverselor diferende din istoria comunitară au fost convocate summit-uri ale şefilor de state si de guvern din ţările membre. Urmare a acestei istorii şi a iniţiativei menţionate, prin Actul Unic European din 1986 a fost „instituţionalizat” Consiliul european compus din şefi de state şi guverne, însoţiţi de miniştrii afacerilor externe şi cărora li se alătură Preşedintele Comisiei europene şi un Vicepreşedinte.

Din punct de vedere al rolului pe care-l joacă in cadrul Uniunii Consiliul european este considerat organul de impulsionare politică majoră, având ca misiune dinamizarea construcţiei europene la cel mai înalt nivel, soluţionarea obstacolelor si blocajelor, definirea liniilor directoare ale ordinii generale pentru cooperare economică si politică în Europa.

Tratatul instituind o Constituţie pentru Europa, spre deosebire de tratatele anterioare reglementează textual instituţia Consiliului European, stabilind rolul, misiunea, atribuţiile şi modul de funcţionare ale acestuia.

Consiliul European nu deţine conform reglementarii constituţionale prerogative

legislative, însă contribuie la identificarea intereselor şi obiectivelor externe ale Uniunii.

Conform articolului III-258 din tratatul constituţional, Consiliul European defineşte

orientările strategice ale programării legislative şi operaţionale în spaţiul de libertate, securitate şi justiţie. Ideea este reluată de Articolul III-293 din tratatul constituţional care prevede: „Pe baza principiilor şi obiectivelor enumerate în art. III-292, Consiliul European identifică interesele şi obiectivele strategice ale Uniunii. Deciziile europene ale Consiliului European privind interesele şi obiectivele strategice ale Uniunii se referă la politica externă si de securitate comună, precum şi la celelalte domenii de acţiune în plan extern a Uniunii. Deciziile se pot referi la relaţiile Uniunii cu o ţară sau o regiune sau pot aborda o anumită tematică. Ele definesc atât durata cât şi mijloacele ce urmează a fi puse la dispoziţie de către Uniune şi statele membre. Consiliul European hotărăşte în unanimitate la recomandarea Consiliului, adoptată de Consiliu în conformitate cu modalităţile prevăzute pentru fiecare domeniu în parte. Deciziile europene ale Consiliului European sunt puse în aplicare conform procedurilor prevăzute de Constituţie.”

Atribuţiile Consiliului European se întind si în domeniul PESC şi al Politicii de

apărare comună (articolul III-295). Astfel Consiliul European defineşte orientările generale ale politicii externe şi de securitate comune, inclusiv pentru chestiunile având implicaţii în domeniul apărării. Dacă evoluţia internaţională o cere, preşedintele Consiliului European convoacă o reuniune extraordinară a Consiliului European pentru a defini liniile strategice ale politicii Uniunii în raport cu această dezvoltare. Consiliul adoptă deciziile europene necesare pentru definirea şi punerea în aplicare a politicii externe şi de securitate comune, pe baza orientărilor generale şi a liniilor strategice definite de către Consiliul European.

Pentru a permite Uniunii să acţioneze în mod eficient, Consiliul European procedează la o evaluare periodică a ameninţărilor cu care se confruntă Uniunea (art. III – 329 alin 3).

Conform Articolului III-341 din Tratatul constituţional, în caz de vot, un membru al Consiliului European nu poate reprezenta decât un singur alt membru. Abţinerile membrilor prezenţi sau reprezentaţi nu împiedică adoptarea hotărârilor Consiliului European pentru care este necesară unanimitatea.

Consiliul European poate invita Preşedintele Parlamentului European pentru a fi audiat.

Normele de procedură si regulamentul interior ale Consiliul European sunt stabilite de către Consiliul European cu majoritate simplă. Consiliul European este asistat de către secretariatul general al Consiliului.

Având în vedere contextul emergenţei sale în sistemul instituţional şi decizional comunitar, alcătuirea şi atribuţiile sale, natura juridică a Consiliului European a fost dificil de precizat. Mai multe opinii au fost exprimate, în acest sens, în doctrina: "formaţiune particulară şi specială" , care prin "anumite trăsături ale sale, apare ca un forum diplomatic, în timp ce prin altele, ia alura unui şef de stat colectiv, ai cărui membri sunt egali", "singurul organ propriu al Uniunii", "organ paracomunitar" , având în vedere puterea de care se bucura şi funcţiile sale extrem de importante sau instituţie sui generis.

Întrucât Consiliul European decide în privinţa celor mai importante chestiuni privind Comunităţile Europene şi Cooperarea politică europeană, apariţia sa suscită în epoca atât reacţii pozitive cât şi îngrijorare, datorită caracterului său interguvernamental şi preeminenţei în raport cu instituţiile. Noul organism se suprapune instituţiilor comunitare de factură prefederală, „ceea ce nu este lipsit de îngrijorare pentru anumite state ataşate de stricta ortodoxie institutională comunitară”.