Consiliul European

1.Natura juridică. Delimitări conceptuale faţă de Consiliul Comunităţii Europene şi de Consiliul Europei.

Consiliul European reuneşte şefii de state şi de guverne comunitare, răspunzând cerinţelor de cooperare politică la nivel înalt între acestea. Apărut pe cale neconvenţională, nu a fost prevăzut în tratatele constitutive ale Comunităţilor, primind fundamentare juridică abia în anul 1986, odată cu intrarea în vigoare a Actului Unic European. Tocmai de ceea, adică luându-se în considerare situaţia specifică în care a apărut şi s-a dezvoltat, este greu de făcut o delimitare exactă a naturii juridice a Consiliului European. Literatura de specialitate oferă mai multe concepţii:

Consiliul European a fost apreciat în unele opinii ca fiind un organ interguvernamental de cooperare, având atribuţii de orientare generală a politicii comunitare S-a apreciat că funcţionează ca o instanţă politică, fără să facă parte din instituţiile comunitare, dar care respectă competenţele acestora O altă opinie este cea conform căreia reprezintă o formaţiune nouă a Comunităţii Europene, iar pentru alţi autori, Consiliul European este un organ de sine stătător ce poate să acţioneze atât în calitate de organ comunitar (substituindu-se Consiliului Comunităţii Europene), cât şi ca organ interguvernamental

Faptul că reuniunile la nivel înalt nu s-au substituit reuniunilor Consiliului de Miniştri şi faptul că Tratatul de la Maastricht reglementează în mod expres şi distinct Consiliul la nivelul şefilor de state şi guverne conduc la concluzia că acesta este un organ sui generis, care are atribuţii de cea mai mare importanţă în vederea impulsionării dezvoltării şi stabilirii orientărilor politicii generale a Uniunii Europene, aşa cum prevede Tratatul de la Maastricht.

Consiliul European şi Consiliul Comunităţilor Europene nu trebuie confundate, fiind vorba de două instituţii distincte. Diferenţele dintre ele se bazează pe următoarele criterii:

- criteriul apariţiei : Consiliul Europei a apărut pe cale neconvenţională, adică prin întâlnirile la vârf ale şefilor de stat şi de guvern; Consiliul de Miniştri a apărut pe cale convenţională, fiind înfiinţat prin tratatele constituind Comunităţile Europene;

- criteriul componenţei celor două instituţii: Consiliul Europeanare în compunere şefi de stat şi/sau de guvern ai statelor membre ale Comunităţilor Europene; Consiliul de Miniştri are în compunere, pe de o parte miniştrii afacerilor externe - Consiliul General - şi, pe de altă parte, pe lângă miniştrii afacerilor externe şi miniştrii de resort - Consilii specializate

- criteriul atribuţiilor îndeplinite: Consiliul European este o instituţie cu caracter politic; Consiliul de Miniştri este veritabilul suprem legislativ al Comunităţilor Europene.

Consiliul European, ca instituţie comunitară, nu trebuie confundat nici cu Consiliul Europei - organizaţie internaţională, regională, de sine stătătoare

Consiliul European nu trebuie confundat nici cu instituţia Consiliului Europei, înfiinţat în anul 1949, prin semnarea la Londra de către 10 state (Belgia,Danemarca, Franţa, Irlanda, Italia, Luxemburg, Olanda, Marea Britanie, Norvegia şi Suedia ) a statutului organizaţiei. Consiliul Europei este un organism internaţional care grupează statele europene într-o unitate mai strânsă, în vederea salvgardării şi promovării idealurilor şi principiilor care constituie patrimoniul lor comun şi favorizează progresul lor economic şi social.

În prezent, Consilul Europei cuprinde 45 de state membre, printre care şi România. Orice stat european poate deveni membru al Consiliului dacă respectă şi întruneşte cerinţele statutului. Sediul Consiliului Europei este la Strasbourg.

2. Constituire. Competenţă. Actele Consiliului European

Premisele constituirii Consiliului European sunt reprezentate de o serie de întâlniri organizate între şefii de state şi guverne ale ţărilor membre ale Comunităţilor Europene, în cadrul diferitelor conferinţe la nivel înalt. Întâlnirile au avut loc în perioada 1961-1974 şi s-au caracterizat prin aceea că aveau loc numai atunci când era nevoie (caracter neregulat), factorul politic era mai mult sau mai puţin evident, iar natura juridică a instituţiei, precum şi actele pe care le putea adopta erau incerte. În anul 1974, odată cu summit-ul de la Paris din decembrie, sistemul întâlnirilor în cadrul conferinţelor a luat sfârşit. Şefii de stat şi de guvern, reuniţi la iniţiativa preşedintelui Valery Giscard d Estaing, au adoptat un comunicat final cu privire la viitoarele lor întâlniri. Sistemul propus la această reuniune oferea o serie de avantaje în raport cu cel anterior, dintre care reţin atenţia următoarele :

- reuniunile periodice ale şefilor de state şi de guverne vor avea loc de cel puţin trei ori pe an şi chiar de mai multe ori dacă este necesar;