Consiliul Europei

Consiliul Europei este principala organizaţia internaţională la nivel regional european care are,ca atribuţie esenţială consacrarea şi apărarea drepturilor omului.

Membrii Consiliului Europei sunt statele europene care recunosc Statutul organizaţiei şi care îndeplinesc următoarele condiţii:

- acceptă principiile statului de drept,

- acceptă principiul în virtutea căruia fiecare persoană aflată sub jurisdicţia sa trebuie să se bucure de drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului,

- se angajează să colaboreze, în mod sincer şi efectiv la realizarea scopului organizaţiei.

Statutul Consiliului Europei prevede sancţiuni pentru încălcarea în mod grav a obligaţiilor de membru mai sus-arătate. Aceste sancţiuni sunt: suspendarea drepturilor de reprezentare; cererea făcută de Comitetul Miniştrilor de a se retrage din Consiliul Europei; încetarea calităţii de membru al Consiliului Europei.

Politica dusă de această organizaţie internaţională privitoare la primirea de noi membri după anul 1990 a fost clară, în sensul că aderarea la Statutul Consiliului Europei era condiţionată de semnarea şi ratificarea Convenţiei europene a drepturilor omului şi a protocoalelor sale adiţionale.

Consiliul are o remarcabilă activitate în domeniul drepturilor omului, atât în ceea ce priveşte consacrarea acestora, prin acte convenţionale şi declaratorii, cât şi în ceea ce priveşte protejarea acestora.

Iniţial, Rene Cassin (părintele Declaraţiei Universale) s-a opus categoric adoptării unei Convenţii europene a drepturilor omului pentru că se temea că prin adoptarea unui instrument regional se aduce atingere caracterului universal al drepturilor omului. Temere neîntemeiată întrucât între cele două sisteme există un raport de subsidiaritate, astfel încât la nivel universal se asigură un standard minimal

de protecţie, în timp ce la nivel regional pot exista dispoziţii mai favorabile.

De-a lungul celei peste o jumătate de secol de aplicare, Convenţia s-a dovedit a fi un instrument internaţional eficace de apărare a drepturilor omului, atât datorită numărului şi calităţii drepturilor protejate, cât mai ales prin mecanismul jurisdicţional de control al respectării acestor drepturi de către autorităţile naţionale ale statelor contractante.

Convenţia europeană a drepturilor omului enumeră o serie de drepturi, civile şi politice, pe care statele părţi s-au angajat să le recunoască persoanelor aflate sub jurisdicţia lor. Sunt astfel garantate, de exemplu: dreptul la viaţă, interzicerea torturii sau a tratamentelor crude, inumane sau degradante, interzicerea sclaviei, dreptul la libertate şi securitatea persoanei, dreptul la un proces echitabil, dreptul la respectarea vieţii private şi de familie, libertatea de gândire, de conştiinţă şi de

religie, libertatea de exprimare, dreptul la căsătorie, etc.

Convenţia europeană a cunoscut ulterior mai multe dezvoltări prin cele 14 protocoale adiţionale adoptate până în prezent (al 14-lea fiind în curs de ratificare), unele dintre acestea consacrând şi garantând şi alte drepturi şi libertăţi fundamentale, altele contribuind la perfecţionarea şi eficientizarea mecanismului de protecţie a acestora. Dintre acestea, Protocolul nr. 3, Protocolul nr.5, Protocolul nr. 8, Protocolul nr. 10 amendau dispoziţii privitoare la organizarea şi funcţionarea organelor instituite prin Convenţie – fosta Comisie şi Curtea, dar aceste prevederi au fost abrogate implicit prin adoptarea Protocolului nr. 11. La fel s-a întâmplat şi cu Protocolul nr. 9, numai că în acest caz abrogarea a fost una explicită.

Primul Protocol aduce în plus la catalogul drepturilor fundamentale dreptul la respectarea proprietăţii, dreptul la educaţie şi dreptul părinţilor de a asigura educaţia şi învăţătura copiilor lor conform convingerilor lor religioase şi filosofice, precum şi dreptul la alegeri libere.

Protocolul nr. 2 completează Convenţia atribuind Curţii competenţa de a da avize consultative asupra unor chestiuni juridice privind interpretarea Convenţiei şi a Protocoalelor ei.

Protocolul nr. 4 consacră dreptul persoanei de a nu fi privată de libertate pentru simplul motiv că nu este în măsură să execute o obligaţie contractuală; dreptul la liberă circulaţie, dreptul individului de a-şi alege în mod liber reşedinţa şi de a părăsi orice ţară, inclusiv pe a sa; dreptul de a nu fi expulzat printr-o măsură individuală sau colectivă din teritoriul statului al cărui resortisant este;

dreptul de a intra pe teritoriul statului al cărei resortisant este, interzicerea expulzării colective a străinilor.

Protocolul nr. 6 a abolit pedeapsa cu moartea, cu posibilitatea statelor părţi de a prevedea în legislaţia lor pedeapsa cu moartea pentru acte comise în timp de război sau de pericol iminent de război (astfel, abolirea pedepsei cu moartea în sistemul european s-a produs cu 6 ani mai devreme decât în sistemul Naţiunilor Unite).

Protocolul nr. 7 recunoaşte noi drepturi: dreptul la garanţii procedurale pentru străinii care urmează a fi expulzaţi; dreptul la recurs în procesele penale; dreptul de a nu fi urmărit sau pedepsit pentru o infracţiune pentru care o persoană a fost deja achitată sau condamnată printr-o hotărâre definitivă (non bis in idem); dreptul la despăgubiri în cazul erorilor judiciare; egalitatea soţilor în drepturi şi responsabilităţi cu caracter civil, între ei, în relaţiile cu copii lor, cu privire la căsătorie.