Consiliul Local

Evoluţia instituţiei în materie

Primele organe colegiale de administrare a treburilor comunelor le întâlnim reglementate în Regulamentele Organice, care prevedeau pentru comunele urbane înfiinţarea sfaturilor orăşeneşti.

Deşi regulamentele organice nu conţineau norme care să reglementeze organizarea şi funcţionarea conducerii comunelor rurale, în aceeaşi perioadă, conducerea acestora era încredinţată unei comisii compuse din şase săteni aleşi de locuitorii comunei, la care se adăuga preotul satului şi proprietarul local.

Această organizare s-a menţinut până la adoptarea Legii comunale din 1864, potrivit dispoziţiilor căreia fiecare comună era reprezentată printr-un consiliu comunal, iar administraţia treburilor fiecărei comune era încredinţată unei persoane numită primar.

Constituţia din 1866 va menţine această lege, ulterior modificată în repetate rânduri, dar organizarea şi funcţionarea organelor administraţiei publice comunale astfel cum fuseseră instituite în 1864 va dura până la Legea pentru unificarea administrativă din 1925. Prin această lege se făcea distincţie între comune rurale, alcătuite din unul sau mai multe sate şi comunele urbane privite ca centre de populaţie, declarate astfel prin lege. Comunele erau conduse de consilii comunale, ca organe deliberative, şi de primari, ca organe de execuţie.

Consiile locale alegeau din rândurile consilierilor delegaţia pemanentă a consiliului şi pe primarul comunei, care era capul administraţiei comunale, potrivit legii.

Această organizare a administraţiei publice locale va fi menţinută şi de Legea pentru organizarea administraţiei publice locale din 1829, care va înfiinţa însă şi aşa numitele directorate ministeriale locale, în număr de şapte, ca centre de administraţie şi inspecţie locală, având un caracter centralizator.

Legea administrativă din 1936 va păstra aceeaşi organizare a administraţiei publice locale, dar va desfiinţa directoratele.

La scurt timp, în anul 1938 va fi adoptată o nouă lege administrativă, care va menţine circumscripţiile existente, dar va înfiinţa 10 ţinuturi. După numai doi ani, ţinuturile vor fi desfiinţate şi se va reveni la prefecturile de judeţ.

Pe fondul noului regim politic, în curs de instaurare printr-o lege adoptată în anul 1947 au fost instituite comisii interimare la comune şi judeţe, pentru ca printr-o lege adoptată în anul 1949 să fie înfiinţate sfaturile populare şi apoi consiliile populare ca organe locale a puterii de stat şi comitetele lor executive, ca organe locale ale organizaţiei de stat.

După modelul reglemetărilor din perioada interbelică, legea doptată în 1991 în vederea organizării alegerilor locale a revenit la denumirea de consilier.

Dacă în varianta iniţială a Legii nr. 70/1991 privind alegerile locale ce s-au aflat la baza alegerilor locale generale din februarie 1992, doar consiliile locale au fost alese prin vot direct, consiliile judeţene fiind alese prin vot indirect, Legea nr. 24/1996 de modificare şi completarea Legii nr. 70/1991 va generaliza principiul alegerii directe şi pentru consiliile judeţene.

Cu puţin timp înaintea alegerilor locale generale din vara anului 2004, Legea nr. 70/1991 republicată a fost înlocuită cu Legea nr. 67/2004 privind alegerea autorităţilor administraţiei publice locale deja evocată.

II. Definiţie. Noţiuni introductive

Conceptul de autoritate de stat “unificată” sau “omogenă” (în care autorităţile locale acţionează ca reprezentanţi ai guvernului central ce sunt în mod echivoc subordonaţi directivelor şi controlului acestuia) a fost respins şi înlocuit cu un sistem dual, în care statul şi conducerea locală acţionează fiecare în propria sferă de influenţă. Cu toate acestea, nu trebuie să ne surprindă faptul că realitatea conducerii locale rămâne în parte în urma idealului normativ.

Administraţia publică în unităţile administrativ-teritoriale se organizează şi funcţionează în temeiul principiilor autonomiei locale, descentralizării serviciilor publice, eligibilităţii autorităţilor administraţiei publice locale, legalitaţii şi al consultării cetăţenilor în soluţionarea problemelor locale de interes deosebit.

Prin autonomie locală se înţelege dreptul şi capacitatea efectivă a autorităţilor administraţiei publice locale de a soluţiona şi de a gestiona în numele şi în înteresul colectivităţilor locale pe care le reprezintă, treburile publice. Acest drept se exercită de consiliile locale şi primari, precum şi de consiliile judeţene, autorităţi ale administraţiei publice locale alese prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat.