Consiliul Uniunii Europene

Consiliul Uniunii Europene a rămas în centrul criticilor datorită caracteristicilor sale interguvernamentale inerente. În timp ce acestea au fost modificate prin intermediul practicii şi a reformelor procedurale introduse de Actul Unic European Consiliul rămâne cea mai importantă barieră în calea unei Comunităţi Europene federale, datorită reprezentării explicite a intereselor naţionale. Consiliul Uniunii Europene reprezintă cadrul comunitar de negociere între administraţiile naţionale şi este principalul organism decizional al UE, fiind „echivalentul comunitar al Parlamentelor naţionale”

Constituire

În tratatele iniţiale, pentru fiecare dintre cele trei comunităţi a fost prevăzut câte un organ similar: Consiliul Special de Miniştri în cadrul CECO, Consiliul Comunităţii Economice Europene, respectiv Consiliul Comunităţii Europene a Energiei Atomice.

Aceste organe erau organizate şi funcţionau conform prevederilor din tratate adică conform articolelor 26 – 30 din Tratatul CECO, articolelor 145 – 154 din Tratatul CEE şi articolelor 115 – 123 din Tratatul CEEA.

Prin Tratatul de la Bruxelles din 1965 cele trei consilii fuzionează într-un Consiliu Unic. În articolul 1 tratatul prevede că se constituie un Consiliu al Comunităţilor Europene denumit „Consiliul” care se substituie celor trei consilii existente şi care exercită puterile şi competenţele acordate prin tratatele iniţiale şi prin Tratatul de Fuziune. Acest tratat nu a adus însă schimbări spectaculoase, deoarece, în practică, încă de la prima sesiune a Consiliului CEE şi CEEA din 25 ianuarie 1958, Consiliile CEE şi CEEA au avut un secretariat comun, acesta fiind cel existent în cazul CECO

După intrarea în vigoare a Tratatului de la Maastricht, Consiliul este denumit „Consiliul Uniunii Europene”

Sediul

Sediul urma conform tratatelor CECO, CEE şi CEEA să fie fixat de comun acord de către guvernele statelor membre.

Conform art. 1 lit. B din Decizia Consiliului European de la Edinbourg (12 decembrie 1992) şi art. 1 par. 3 din Regulamentul Interior al Consiliului sediul este la Bruxelles. În cursul lunilor aprilie, iunie şi octombrie Consiliul îşi desfăşoară sesiunile la Luxembourg. Tratatul de la Amsterdam cuprinde şi un Protocol privind stabilirea sediului instituţiilor şi anumite organisme şi servicii ale Comunităţilor Europene şi Europolului unde se confirmă sediul Consiliului.

Componenţă

Conform articolului 2 din Tratatul de Fuziune de la Bruxelles Consiliul era compus din miniştri delegaţi care reprezentau statele membre. Consiliul reprezintă şi apără interesele statelor membre. Comisia propune iar Consiliul dispune.

Prin Tratatul de la Maastricht se modifică dispoziţiile referitoare la componenţa Consiliului. Conform Articolului 146 din Tratatul CE, Consiliul este format dintr-un reprezentant la nivel ministerial al fiecărui stat membru, abilitat să angajeze guvernul acelui stat. Deci, membrii Consiliului sunt reprezentanţi ai statelor membre, prin intermediul cărora acestea participă la procesul decizional comunitar. În cadrul Consiliului ei vor exprima interesele naţionale fără să aibă posibilitatea să acţioneze cu titlu independent comparativ cu membrii Comisiei. Pentru a putea angaja guvernul statului de unde provine, acest reprezentant trebuie să beneficieze de o abilitare în acest sens.

Guvernele au dreptul să împuterniceasă fie miniştri, fie alţi demnitari de rang superior care să le reprezinte interesele la nivelul Consiliului.

În principiu, miniştrii Afacerilor Externe sunt consideraţi principalii reprezentanţi ai statelor membre în Consiliu, în formaţiunea denumită „afaceri generale”. În practică a fost consacrată participarea la reuniuni şi a altor miniştri – ai transporturilor, agriculturii, finanţelor, industriei – fie singuri, fie împreună cu miniştrii de externe.

Datorită generalizării „Consiliilor specializate” (consilii la care participă miniştrii de resort), a apărut posibilitatea elaborării unor politici lipsite de unitate şi coerenţă la nivel comunitar (de exemplu, contradicţii între politica agricolă comună şi politica bugetară). Pentru a înlătura aceste inconveniente Consiliul „afaceri generale” a primit rolul de coordonator al politicilor comunitare. Deşi principiile eficacităţii şi coerenţei impun limitarea riscurilor apariţiei de contradicţii între deciziile luate de diferite formaţiuni, datorită aprofundării domeniilor integrării comunitare care interesează un număr sporit de domenii se impune adeseori participarea unui cerc lărgit de miniştri Consiliul în formula „afaceri generale” se ocupă de un ansamblu de probleme cum ar fi: politica externă, probleme instituţionale, pregătirea lucrărilor Consiliului European, etc.

Reprezentanţii guvernelor statelor membre care se reunesc în Consiliu nu beneficiază de un statut comunitar. Ei beneficiază de imunităţi şi privilegii care se aplică reprezentanţilor statelor membre ce participă la lucrările instituţiilor Comunităţilor Europene conform articolului 11 din Protocolul cu privire la imunităţile şi privilegiile Comunităţilor europene din 1965