Constituția - izvor al dreptului constituțional

Dreptul constituţional — ramură principală a dreptului public

În doctrină, dreptul constituţional a fost definit ca drept al statului sau acea parte a dreptului public intern care grupează regulile aplicabile statului, determinându-i obligaţiile ce-i revin, puterile al căror titular este, precum şi organizarea internă (Léon Duguit).

Într-o altă definiţie, dreptul constituţional apare ca ansamblul normelor juridice care reglementează forma statului, organizarea, funcţionarea şi raporturile dintre puterile publice, limitele puterilor publice, organizarea politică a statului etc.

Ioan Muraru şi Simina Tănăsescu definesc dreptul constituţional ca fiind ansamblul normelor juridice având ca obiect raporturile sociale fundamentale ce iau naştere, se modifică şi se sting în sfera instaurării, menţinerii şi exercitării puterii publice ca putere statală. Prin obiectul său de reglementare, este neîndoielnică apartenenţa dreptului constituţional la categoria dreptului public, în cadrul sistemului unitar de drept.

Dreptul constituţional nu trebuie confundat, însă, cu Constituţia. Constituţia este legea fundamentală a unui stat şi reprezintă doar unul dintre izvoarele dreptului constituţional. Mai mult decât atât, dreptul constituţional există şi acolo unde nu există o constituţie în sensul formal al termenului.

Raporturile de drept constituţional

Delimitarea dreptului constituţional de celelalte ramuri de drept şi identificarea locului său în cadrul sistemului de drept este posibilă prin determinarea particularităţilor raporturilor şi normelor ce alcătuiesc această ramură de drept.

Obiectul de reglementare al normelor dreptului constituţional îl constituie acele relaţii sociale care apar în procesul instaurării, menţinerii şi exercitării puterii publice ca putere statală.

Principalele trăsături ale acestor raporturi sunt:

a) sunt raporturi juridice fundamentale, reglementate de constituţie şi de alte norme ale dreptului constituţional;

b) iau naştere, se modifică şi se sting în sfera instituirii, menţinerii şi exercitării puterii publice ca putere statală;

c) cel puţin unul dintre subiectele raporturilor de drept constituţional deţine o competenţă specifică de drept constituţional şi este un subiect calificat, fie prin această competenţă de care dispune, fie prin prioritatea de competenţă acordată de constituţie faţă de un alt subiect de drept constituţional.

Izvoarele dreptului constituţional

În teoria dreptului este consacrată distincţia dintre izvoarele materiale şi izvoarele formale ale dreptului. Dacă prin izvoare materiale ale dreptului înţelegem totalitatea condiţiilor vieţii social-economice şi politice care determină existenţa normei juridice, izvoarele formale sunt acele forme de exprimare a dreptului, adică modalităţile de instituire sau recunoaştere a normelor juridice de către stat. Pentru identificarea sferei izvoarelor dreptului constituţional, trebuie avute în vedere două criterii: cel al autorităţii emitente şi cel al conţinutului normativ al actului analizat. Aplicând primul criteriu, constatăm că izvoarele dreptului constituţional sunt, de regulă, adoptate de organele reprezentative sau în temeiul abilitării date de acestea. Sub aspectul celui de-al doilea criteriu sau al obiectului de reglementare, pentru a fi izvor de drept constituţional, un act normativ trebuie să reglementeze raporturi sociale fundamentale ce apar în procesul instaurării, menţinerii şi exercitării puterii publice.

Cele mai importante izvoare formale ale dreptului constituţional, în ordinea descrescătoare a forţei lor juridice, sunt, de regulă:

1.Constituţia şi legile de modificare a constituţiei;

2.legea ca act juridic al Parlamentului;

3.regulamentele Parlamentului;

4.actele de delegare legislativă (ex. ordonanţele Guvernului);

5.tratatele internaţionale.

Constituţia este unanim recunoscută ca cel mai important izvor al dreptului constituţional, datorită faptului că normele juridice din conţinutul său în integralitatea lor sunt norme de drept constituţional. (Constituţia este izvor şi al altor ramuri de drept).

Ansamblul normelor cuprinse în Constituţie, au o forţă juridică supremă în comparaţie cu ale altor acte normative, întrucât statuează regulile fundamentale referitoare la instaurarea, menţinerea şi exercitarea puterii statale, drepturile şi îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor, defineşte principiile structurii social-economice cât şi cele ale organizării şi funcţionării statului, în funcţie de existenţa reală a acestora.

Legile de modificare (revizuire) a Constituţiei sunt izvoare ale dreptului constituţional datorită specificului lor reglementează numai norme de drept constituţional, fiind denumite generic legi constituţionale (vezi art. 73, alin. 1 şi 2 din Constituţia României din 1991, revizuită şi republicată).

Noţiunea de constituţie

Constituţia, ca lege fundamentală a statului, reprezintă izvorul juridic principal al dreptului constituţional. În temeiul supremaţiei constituţiei, toate celelalte izvoare ale dreptului în general şi ale dreptului constituţional în special trebuie să fie conforme cu normele incluse în constituţie.

Etimologic, cuvântul constituţie provine de la latinescul constitutio care însemna „aşezarea cu temei”, „starea unui lucru”. În dreptul roman imperial, termenul constituţie este sinonim cu cel de lege.

În epoca modernă, Constituţia s-a impus ca unica lege fundamentală a unui stat, începând cu secolul al XVIII-lea, pentru a exprima juridic prefacerile structurale de ordin politic, social, economic, fiind precedată de „ideile iluministe”, respectiv: teoria drepturilor naturale, teoria suveranităţii naţionale, teoria contractului social, teoria separaţiei puterilor în stat. Constituţia scrisă este chintesenţa ideilor şi succeselor revoluţiei burgheze împotriva absolutismului monarhic. Existenţa unei singure „Charte fundamentale” a apărut ca o necesitate de contracarare a arbitrarului practicat până în secolul XVIII, constituţia urmând să definească regulile juridice de funcţionare a statului, cu principala misiune de „temperare” a acţiunilor guvernanţilor. Astfel, constituţia a devenit „aşezământul politic şi juridic fundamental al unui stat, care consacră o anumită formă de organizare politică a societăţii, consacră şi garantează drepturile şi libertăţile fundamentale ale fiinţei umane şi limitele puterii constituite în stat, ca garanţii ale acestor drepturi şi libertăţii”.