Contenciosul

INTRODUCERE

Viaţa într-o societate democratică presupune, în primul rând, respectul reciproc al indivizilor care o alcătuiesc, care poate menţine ordinea şi pacea socială. Beneficiilor respectării drepturilor şi libertăţilor fundamentale le sunt asociate, corelativ şi anumite îndatoriri sau obligaţii, având în vedere că libertatea fiecărui membru al unei comunităţi (locale, naţionale sau mai largi) se întinde până la limita încălcării drepturilor şi libertăţilor altor membri ai acesteia. În cazul depăşirii acestei limite, echilibrul şi pacea socială sunt afectate, apărând conflicte, ceea ce este considerat ca o injustiţie şi impune o acţiune de restabilire a ordinii.

Repararea aceste nedreptăţi se poate face prin bună comunicare şi înţelegere, pe cale amiabilă, sau dacă nu, in extremis, se poate ajunge să fie solicitată intervenţia unei terţe persoane, care să pronunţe asupra adevărului şi a consecinţelor privind fiecare parte în litigiu.

Problema capătă un caracter aparte atunci când una din părţi a acţionat nu în numele ei, ci al unui interes mai larg, comunitar, scop în care a apărut şi îşi desfăşoară activitatea, parte definită ca autoritate publică.

În această calitate, pe baza puterii discreţionare cu care a fost investită, în scopul realizării obiectivului sus-menţionat, ea este abilitată, în baza legii - stricto sensu, să acţioneze în sensul organizării asigurării executării legii (prin completarea corespunzătoare a cadrului legal), precum şi al executării în concret a legii - lato sensu.

Activitatea sa trebuie să se desfăşoare, însă, în condiţiile respectării principiilor funcţionării instituţiilor într-un stat democrat, prima regulă de bază fiind cea a legalităţii.

Este posibil ca, datorită unor cauze obiective ( caracterul flexibil al unor legi, imperfecţiunile sau scăpările acestora) şi invocând principiul de drept că „ceea ce legea nu interzice, este permis”, sau datorită altor cauze – subiective, autoritatea administrativă să ajungă să acţioneze în limita excesului de putere.

Mai mult, dacă aceasta adoptă sau emite acte administrative cu nerespectarea legii, sau dacă desfăşoară activităţi în scopul executării legii, dar în condiţii procedurale nelegale, ea se plasează în situaţia abuzului de putere.

În acest moment, considerăm că apare clară importanţa deosebită a cunoaşterii şi aplicării funcţiei, formelor şi procedurilor de control în sistemul public, în scopul menţinerii ordinii de drept.

Acesta nu trebuie să devină excesiv, nu trebuie să „sufoce” sistemul.

Funcţia prevederii este necesar să devină principalul instrument în prevenirea apariţiei, dezvoltării şi externalizării situaţiilor confictuale, autoritatea însăşi având obligaţia de a asigura, în paralel şi un autocontrol ( controlul intern ) al activităţii sale.

Tot cu caracter preponderent preventiv, este organizat şi aşa numitul control extern, respectiv controlul autorităţilor administrative de către alte autorităţi publice, abilitate prin lege, în acest sens.

Alte forme, în continuă extindere, sunt cele ale participării şi implicării cetăţenilor în procesul administrativ şi chiar legislativ, prin formele binecunoscute, ca o garanţie a creşterii calităţii acestuia, precum şi cea a controlului cetăţenilor, care poate fi exercitat, de asemenea, sub cele mai variate forme.

Pentru situaţii bine determinate, legea şi doctrina prevăd, în continuare, soluţionarea unor litigii, chiar de către unele autorităţi administrative, abilitate cu competenţă specific judecătorească, prin exercitarea controlului administrativ – jurisdicţional.

Formele de control prezentate mai contribuie - în plus - la respectarea şi a principiilor operativităţii, eficienţei, eficacităţii şi economicităţii, care împreună definesc performanţa sistemului administrativ.

În situaţia menţinerii părţilor pe poziţii divergente, după îndeplinirea formelor de control precizate anterior, care de regulă trebuie să ducă la soluţionarea conflictului, mai este posibilă, procedură care de drept este de excepţie, dar ar trebui să devină şi de fap, calea de soluţionare a litigiului de către puterea judecătorească, prin instanţele sale specifice.

În acest caz, sistemul, cu regulile, procedurile şi soluţiile date, au o anume specificitate (determinată de primatul “binelui comun”, al interesului public general, în faţa intereselor particularului), contribuind, în ansamblul lor, la definirea contenciosului administrativ.

Chiar şi în acest caz, legea prevede obligativitatea îndeplinirii unei proceduri pre-contencioase, reîntoarcerea către autoritatea publică şi consumarea procedurilor prealabile, recursurile administrative.

Doar dacă şi după această etapă litigiul persistă, instanţa de judecată poate admite acţiunea, bineînţeles cu îndeplinirea şi a altor condiţii legale.

Cunoaşterea elementelor de bază, teoretice şi procedurale, referitoare la acest domeniu, considerăm că are o dublă motivaţie: întâi, în calitate de subiect în relaţia cu administraţia publică, dar, mai important, în calitate de reprezentant al unei autorităţi publice, situaţie în care trebuie acţionat în realizarea interesului public.

Capitolul I

Controlul activităţii autorităţilor administraţiei publice

1.1. Elemente de bază

Din conţinutul complex al noţiunii de administraţie publică, doctrina acordă o atenţie deosebită funcţiilor acesteia, respectiv categoriile de acţiuni pe care administraţia le realizează şi care se găsesc între ele în interrelaţie / intercondiţionare reciprocă, ca premiză a unei administraţii performante şi pe care le explicitează: prevederea, organizarea, conducerea, coordonarea şi controlul.

1. Controlul reprezintă acel element de bază al actului de conducere socială, care asigură garanţia juridică a modului în care autorităţile publice îşi exercită atribuţiile conferite de lege.

2. Categorii de control. Cele două mari categorii de control sunt controlul administrativ şi controlul realizat de instanţele judecătoreşti în cadrul contenciosului administrativ.

Aceste forme de control prezintă importanţă din punct de vedere juridic, ambele realizând controlul asupra legalităţii acţiunilor sistemului administraţiei publice.

3. Controlul administrativ

Exercitarea controlului de către autorităţile administraţiei publice, sau de către personalul abilitat în acest sens de către acestea, reprezintă mijlocul prin care se analizează dacă persoanele juridice sau fizice din cadrul autorităţii publice sau al comunităţii acţionează conform normelor de referinţă stabilite, în realizarea propriilor scopuri.

Controlul reprezintă o garanţie a respectării principiului legalităţii în toate manifestările persoanelor fizice sau juridice din cadrul unei colectivităţi, prin intermediul său putând fi descoperite eventualele abateri de la normele legale şi stabilite măsuri concrete de corectare a acţiunii de executare a legii.

Modalităţile de exercitare a controlului de către autorităţile administraţiei publice prezintă particularităţi în funcţie de o seamă de parametri care circumscriu cadrul şi criteriile controlului.

Descentralizarea administraţiei publice - pe baza principiului autonomiei locale şi recunoaşterea de către stat a dreptului colectivităţilor locale de a soluţiona o parte însemnată din problemele administrării comunităţilor locale constituite în comune, oraşe, municipii şi judeţe - a impus apariţia unor forme noi de control, în concordanţă cu noul cadru legislativ şi cu exigenţele unei dezvoltări urbane durabile.

Ca funcţie principală a administraţiei publice, controlul are misiunea de a confrunta acţiunile realizate de către acesta cu scopurile şi sarcinile sale, de a verifica conformitatea activităţilor specifice din cadrul unei colectivităţi, cu o bază de referinţă. Pe de altă parte, controlul nu are doar un caracter constatator şi, eventual, sancţionator, ci şi un rol de reglare a acestor activităţi. Astfel, acţiunile de control contribuie, prin constatările şi concluziile acestora, la corectarea acţiunilor beneficiarilor, dar şi a deciziilor administrative şi la adaptarea acţiunilor administraţiei publice la realităţile sociale aflate în continuă evoluţie.