Contenciosul de Constitutionalitate

Capitolul 1. Scurt istoric.

Istoria constituțională modernă consacră două sisteme principale de exercitare a controlului constituționalității legii: sitemul politic (modelul francez) și sitemul judiciar (modelul american).

Sistemul politic.

Pentru prima dată, ideea instituirii unui organanism de control al constituționalității legii a fost formulată de către ilustrul om politic și constitutionalist Sieyes într-un discurs rostit în Convențiune la 2 thermidor, anul III (1795). Cu acest prilej el sugera crearea unui organ de natură politică denumit Juriul Constituționar, pentru că, din oficiu sau la cererea celor interesați, să anuleze orice lege contrară Constituției. În concepția sa, Juriul Constituționar, putea îndeplini chiar un rol de constituantă.

Ideea sa va fi împărtășită ulterior de Napoleon Bonaparte și înscrisă în Constituția anului VIII (1799) prin crearea Senatului Conservator.

Deși în concepția lui Sieyes, Senatul Conservator trebuia să fie o autoritate independentă și cu puteri deosebite, organismul creat de Constituția napoleoniană va fi aservit complet Primul Consul, care va deveni, apoi, împărat.

După o perioadă de abandonare a ideii controlului de constituționalitate, Constituția din 1852 va relua tendințele anterioare, organizând Corpul ponderator, pe care-l definea drept ’’păzitorul pactului fundamental și al libertăților publice’’. El examina fiecare lege, înainte de promulgare, sub aspectul constituționalității și al principiilor de organizare a statului.

De altfel, o asemenea competență generală de examinare a legilor se va afla la originea viitorului Senat francez, ca o a doua Cameră a Parlamentului.

Constituția din 1958 creează Consiliul Constituțional, un organism care a servit ca model unor instituții similare din alte țări europene, între care și România, în actuala Constituție.

Considerat ca o expresie a statului de drept și întruchipare a guvernrii Constituției, Consiliul Constituțional reprezintă un organ reglator al adversității puterilor publice, astfel cum se autoindentifică într-o decizie din 6 noiembrie 1962.

Competența sa cuprinde pe lângă controlul constituționalității legii - unele atribuții în domeniul electoral (referendum, alegeri prezidențiale și parlamentare), atribuții consultative (pentru președintele Republicii), precum și de constatare a eventualelor situații când președintele Republicii este împiedicat să-și exercite funcțiile.

Controlul de constituționalitate poate fi obligatoriu (în ce pivește legile organice sau regulamentele Camerelor Parlamentului) ori facultativ (provocat) pentru tratatele internaționale și celelate legi.

Capitolul II. Curtea Constituțională din România

În ceea ce privește Curtea Constituțională din România, este vorba nu numai despre realizarea unuei activității jurisdicționale, ci și judiciare.

În prezent apreciem că se poate afirma că există o autoritate judiciară, constituită din Curtea Constituțională și din autoritățile judecătorești definite ca atare de Constituție.

Curtea Constituțională din România este garantul supremației Constituției României și este formată din: 9 judecători numiți pentru câte un mandat de nouă ani care nu poate fi prelungit sau reînnoit. 3 dintre judecători sunt numiți de Camera Deputaților, 3 de către Senat și 3 de președintele României.

Judecătorii curții își aleg dintre ei prin vot secret un președinte pentru un mandat de trei ani.

Membrii Curții Constituționale se reînnoiesc la fiecare trei ani cu cate o treime, procedeu ce permite îmbinarea experienței și continuității cu noile tendințe.

Activitatea Curții Constituționale se axează în principal pe verificarea constituționalității legilor dar cuprinde și alte domenii în strânsă legătură cu respectarea Constituției, și de aceea Curtea Constituțională poate fi considerată ca o autoritate publică politico-jurisdicţională independentă faţă de orice altă autoritate publică și a cărei competență nu poate fi contestată de nimeni.