Contract Individual de Muncă

Indiscutabil, în condiţiile unei economii de piaţă funcţionale, pe parcursul executării contractului individual de muncă, salariatului îi este interzis să-l concureze pe angajatorul său. Este posibil însă ca angajatorul să fie interesat ca, şi după încetarea contractului individual de muncă, să nu fie concurat de fostul său salariat.

În sistemul legislaţiei muncii din România, acestor cerinţe li se dă expresie prin reglementarea obligaţiei de fidelitate a salariatului faţă de angajator şi, respectiv, a clauzei de neconcurenţă.

1.1. Noţiunea contractului individual de muncă

Conform art. 10 din Codul muncii: “ Contractul individual de muncă este contractul în temeiul căruia o persoană fizică, denumită salariat, se obligă să presteze munca pentru şi sub autoritatea unui angajator, persoană fizică sau juridică, în schimbul unei remuneraţii denumite salariu”.

Tradiţional, în doctrină se utilizează conceptul de subordonare a salariatului faţă de angajator (pe parcursul executării contractului individual de muncă). Legiuitorul a preferat - definind acest contract - să folosească termenul “autoritate”; salariatul prestează munca “pentru şi sub autoritatea unui angajator”. Implicaţiile acestei orientări nu sunt însă de factură principială, nu reprezintă o schimbare radicală. În fond, prin termenul “autoritate” se înţelege putere (asupra altuia sau asupra altora), drept de a da dispoziţii (ordine) obligatorii, de a impune cuiva ascultare. Rezultă cu claritate că subordonare - dependenţă - autoritate - exprimă în ultimă analiză aceeaşi realitate proprie raportului juridic de muncă (diferită de raporturile civile sau comerciale) - şi anume faptul că o parte, salariatul, pe parcursul executării obligaţiei de a munci nu este egal cu cealaltă parte, angajatorul. În concluzie, fără a se greşi se pot utiliza pentru muncă (înţeleasă ca prestaţie a salariatului) calificativele: subordonată; dependentă; sub autoritatea angajatorului.

Concis, contractul individual de muncă este înţelegerea încheiată în scris, prin care o parte - salariatul - se obligă la prestarea, cu continuitate, în timp, a unei munci în folosul şi sub autoritatea celeilalte părţi -angajatorul - iar acesta îi asigură, la rândul său, plata salariului şi condiţii adecvate de muncă.

1.2. Trăsăturile caracteristice

Contractul individual de muncă se evidenţiază prin trăsături care îl apropie şi, în acelaşi timp, îl individualizează faţă de alte contracte.

Contractul individual de muncă - act juridic. Acest contract reprezintă o manifestare de voinţă a două persoane în scopul stabilirii de drepturi şi obligaţii reciproce şi corelative ce alcătuiesc conţinutul raportului juridic de muncă.

El este deci un act juridic guvernat de principiul libertăţii de voinţă.

Această libertate presupune două elemente: o libertate a părţilor în ce priveşte dorinţa manifestată de a încheia, în general, un contract de muncă (dacă doresc sau nu să încheie contractul) şi o libertate în ceea ce priveşte condiţiile în care vor încheia acest contract (stabilirea clauzelor contractuale concrete, convenabile pentru ambele părţi), cu alte cuvinte, libertatea în ce priveşte conţinutul contractului de muncă.

Dar, desigur că, libertatea părţilor trebuie să se manifeste cu respectarea dispoziţiilor legale.

Două texte ale Codului muncii prezintă importanţă deosebită în acest sens:

- art.11: “clauzele contractului individual de muncă nu pot conţine prevederi contrare sau drepturi sub minimul stabilit prin acte normative sau prin contracte colective de muncă”;

- art.38: “salariaţii nu pot renunţa la drepturile ce le sunt recunoscute prin lege. Orice tranzacţie prin care se urmăreşte renunţarea la drepturile recunoscute de lege salariaţilor sau limitarea acestor drepturi este lovită de nulitate”.