Contractul de concesiune

1. GENERALITĂȚI PRIVIND CONTRACTUL DE CONCESIUNE

1.1 Evoluția istorică a contractului de concesiune

Ideea concesionării unui bun public apare încă în Antichitate, în dreptul public roman, dar fundamentele instituției concesionării pentru bunurile private se regăsesc în Evul Mediu. Concesiunile “bunurilor domeniului public” în Evul Mediu, erau surse de venituri pentru monarhi și mijloace de luptă politică, modalități de răsplătire a loialității.

În secolul XX, în perioada interbelică, prin sistemul concesiunilor s-au utilizat bunuri neproductive din domeniul public și s-a contribuit la progresul societății, ușurînd viața socială, fără a greva bugetul statului, ci dimpotrivă, aducîndu-i venituri. De asemenea, s-a lărgit rețeaua de căi ferate, au fost construite poduri, au fost amenajate rîuri navigabile, s-au dezvoltat sistemele furnizării de apă potabilă, curent electric, transport în comun etc.

Prin concesiune se ajunge la situația în care un bun aparținînd domeniului public să poată fi utilizat în condițiile proprietății private. Principala modalitate prin care administrația își exercită libertatea contractuală este reprezentată de contractul administrativ, în particular contractul de concesiune.

Principala caracteristică a contractelor administrative este inegalitatea de poziție în care se găsesc actorii lor: administrația, în calitate de purtătoare a prerogativelor de putere publică și, în consecință, superioară particularului poate stabili și modifica unilateral unele clauze contractuale și impune sancțiuni Această trăsătură nu se regăsește însă în contractele administrative încheiate între persoanele publice. Contractele încheiate de administrație cu particularii în scopul de a colabora în vederea satisfacerii unui serviciu public sau a unui interes general, supusă din această cauză regimului administrativ, sînt contractele de drept public sau contractele administrative. Așa, de exemplu, sînt considerate administrative concesiunea de servicii publice, concesiunea domeniului public, contractul de lucrări publice.

Concesiunea serviciului public - se precizează în doctrina administrativă actuală - reprezintă un mod de administrare a unui serviciu în care o persoana publică, concedentul, însărcinează prin contract administrativ o persoană privată, concesionarul, de a pune în funcțiune serviciul, sub controlul autorității concedente, pe o anumită perioada de timp, concesionarul asumîndu-și această sarcină în schimbul unei remunerări care consta din taxe pe care le percepe de la utilizatorii serviciului.

Concesionarul percepe taxele în conformitate cu un tarif stabilit de administrație, tariful fiind un act administrativ unilateral prin care administrația reglementează în mod general și impersonal taxele pe care le impune publicului pentru folosirea serviciului public concesionat. Dintr-o perspectivă generală, concesiunea bunurilor publice, a serviciilor publice nu reprezintă doar un scop în sine, ci o modalitate juridică creată de civilizația secolului al XIX-lea, dar mai ales a secolului trecut, pentru a face să fie mai bine puse în valoare bunurile publice care urmează a fi transmise generațiilor viitoare, pentru a fi prestate la cerințe înalte servicii publice esențiale.

Astfel, în doctrina interbelică românească concesiunea unui bun al domeniului public a fost considerată sub aspectul naturii juridice, fie un contract de arendă, fie un act juridic complex, alcătuit dintr-o parte contractuală și o parte reglementară.

În perioada postbelică, sub incidența constituțiilor socialiste, în special a Constituției din 1965, noțiuni fundamentale ale dreptului public din perioada interbelică deveniseră desuete, pe fondul dispariției distincției dintre proprietatea publică a Statului (domeniul public) și proprietatea privata a statului (domeniul privat) conceptul de contract de concesiune numărîndu-se printre acestea.

Dinamica relațiilor sociale în repetate rânduri confirmă că delimitarea dreptului public de cel privat devine, uneori, imposibilă, mai ales în rezultatul apariției unor persoane juridice noi, care se confruntă cu probleme în diviziunea public-privat prin rapiditatea modificărilor structurale. Dificultatea de interpretare a acestui fenomen este lămurită prin proliferarea fără precedent a unor forme juridice noi, extrem de variate. În viziunea noastră, această stare de fapt, care în ultima instanță influențează expresia juridică a administrației, este determinată și de următoarele circumstanțe: Tentativa statului de a deveni mai acceptat, agreat, de a-și schimba imaginea folosind noi modalități de intervenție în relațiile economice, de comunicare. De menționat că intenția statului de a fi agreat îl obligă să se elibereze de identitatea atribuită până în prezent, puternic marcată de dreptul public.

Supunerea instituțiilor și serviciilor publice regulilor dreptului concurenței. În acest context, toate activitățile de producție, distribuție și de prestări de servicii ale persoanelor juridice publice trebuie supuse dreptului privat, deoarece în realitate ele întrunesc toate caracteristicile unei activități de administrare privată asimilate cu acelea ale agenților economici privați. Așadar, suntem martori oculari ai unui proces ireversibil de pătrundere a logicii economiei de piață în domeniul politicilor publice. În aceste condiții apare necesitatea clarificării conceptuale a noțiunii de contract administrativ.

Este cunoscut că teoria contractelor administrative este opera dreptului francez modern izvorâtă din jurisprudența Consiliului de Stat, preluată și dezvoltată ulterior de doctrina administrativă franceză, care se sprijină pe existența unor instanțe administrative încadrate în puterea executivă și pe dreptul pozitiv care reglementează această materie.

Problematica contractelor administrative prin prisma diversității contractelor pe care le încheie administrația publică și a elementelor specifice contractelor administrative, care le deosebește de cele de drept comun, a fost abordată în premieră de Jean Rivera, Jean Waline, J.C.Venezia, Y.Gaudement. Astfel, în opinia cercetătorilor francezi Jean Rivero și Jean Waline, în dreptul francez s-a conturat o doctrină specifică referitoare la contractele administrative și la definirea regimului juridic specific acestor contracte.