Contractul de donație în dreptul român

DEFINIŢIE:

Donaţia este actul prin care o persoană numită donator suferă o sărăcire, adică o micşorare a patrimoniului său în favoarea unei alte persoane numite donator, cu scopul de a îmbogaţi pe aceasta din urmă. Sărăcirea poate să constea de ex. din transferul proprietăţii unui lucru de către donator donatarului său, din remiterea unei datorii (iertarea unei datorii) pe care donatarul o avea faţă de donator.

CARACTERE JURIDICE:

Chiar din definiţie rezultă următoarele caractere ale donaţiei:

a) Un act ce determină diminuarea patrimoniului donatorului: un legatar renunţă la legat, deşi moştenitorul profită de pe urma acestei renunţări, totuşi nu este o donaţie deoarece legatarul nu s-a despuiat de un lucru al său, ci a renunţat să se îmbogăţească. Cei care fac un serviciu gratuit (depozitarul, comodantul) nu fac o donaţie pentru că nu micşorează patrimoniul lor în profitul altuia;

b) Trebuie ca donatorul să aibă intenţia de a dona (animus donandi), intenţie care nu va exista în caz de constrângere morală sau fizică sau când cineva execută o obligaţie naturală;

c) Trebuie ca donatarul să se îmbogăţească, îmbogăţire corespunzătoare sărăcirii donatorului. Astfel, debitorul care procură o garanţie reală creditorului său nu-i face o donaţie căci creditorul nu se îmbogăţeşte ci e mai sigur că va primi ceea ce i se datorează. De asemenea, sclavul care este dezrobit dobândeşte fără îndoială un bun preţios, libertatea, dar nu se îmbogăţeşte, fiindcă libertatea nu este un bun care să figureze în patrimoniul lui;

d) Donaţia este o convenţie. Nu e nevoie de acceptarea expresă a donatarului, acceptarea tacită fiind suficientă; acceptarea tacită rezultă din faptul că donatarul nu a refuzat donatia, deşi el poate refuza beneficiul donaţiei, deoarece nu poate fi constrâns să primească o libertate fără voia lui¹;

e) Donaţia este un act irevocabil.

CATEGORII DE DONAŢII:

Donaţiunile în dreptul roman erau de două feluri : donaţiunea între vii – inter vivos şi donaţiunea pentru cauză de moarte – mortis causa.

A.Donaţiunea între vii se împarte, la rândul ei, în :

1.donaţiunea între vii obişnuită;

2.donaţiunea între soţi;

3.dota;

4.donaţiunea ante nuptias, propter nuntias.

1.Donaţiunea între vii obişnuită. Aceasta constituie actul de liberalitate prin care donatorul îşi micşorează patrimoniul său în profitul donatarului, fiind în principiu un act irevocabil.

Multă vreme convenţia de donaţie n-a fost sancţionată, conform principiului „ex nodo pacto actio non nascitur” (nu se naşte acţiune dintr-un simplu pact). Nu există un act juridic care să aibă drept scop unic realizarea unei donaţii. Din această cauză se utilizau actele juridice care serveau pentru realizarea actelor cu titlu oneros, deci actele în care prestaţiunea unei părţi corespunde celeilalte părţi, iar pentru a ne da seama dacă era sau nu vorba de o donaţiune, ne ghidam dupa voinţa părţilor şi în special intenţia celui ce face donaţiunea. Actele juridice ce puteau servi la realizarea unei donaţiuni erau atât modurile de dobândire a proprietăţii (mancipaţiunea, tradiţiunea), cât şi modurile de creare şi stingere a obligatiunilor (stipulaţiunea, acceptilaţiunea).

Începând cu Justinian convenţia de donaţiune devine un act special, adică un pact legitim de sine stătător şi cu valoare juridică.

Condiţiile de formă şi de fond ale donaţiunii sunt următoarele:

- Insinuatio înseamnă transcrierea actului de donaţiune intr-un registru public, după ce, în prealabil, fusese citit în faţa unei autorităţi publice. Încă din epoca clasică se efectua această copiere, dar care avea însă caracter facultativ. Împăratul Constantin chiar a transformat insinuatio într-o condiţie obligatorie donaţiunii, adăugându-i şi alte forme. El cerea pentru valabilitatea unei donaţiuni îndeplinirea unei triple condiţii, respectiv:

- Redactarea unui act scris;

- Tradiţiunea efectivă înaintea vecinilor care servesc drept martori;

- Transcrierea, compierea în registrul public.

Donaţia s-a nascut în istoria juridică a Romei ca un instrument de explotare a plebei şi a celor nevoiaşi. De accea, când plebea şi-a afirmat puterea politică în stat printr-o serie de legi s-a căutat să se vină în ajutorul aşa zişilor donatori. Cele mai importante măsuri luate în favoarea plebei au fost:

- Legea Publicia, promulgată în secolul al II-lea î.e.n., este prima lege de limitare a donaţiei.Prin ea s-a interzis patronilor de a cere clienţilor cu ocazia Saturnalelor, alte cadouri decât lumânări de ceară.Această lege a avut scopul de a-i proteja pe clienţi împotriva patronilor. Saturnalele erau serbări în cinstea lui Saturn, zeul protector al agriculturii¹.

- O lege mai importantă este Legea Cincia, votată în anul 204 î.e.n. Prima dispoziţie a legii interzicea avocaţilor să primiască bani sau alte daruri pentru pledoariile lor, iar a doua dispoziţie interzicea de a primi cu titlul de donaţiune o valoare care a depăşit o anumită limită, limită care nu se cunoaşte. Erau exceptate anumite persoane care, date fiind legăturile lor de rudenie erau de presupus că nu vor abuza de situţia lor.