Contractul de Know-How

Contractul de know-how este contractul prin care una dintre parti, numita furnizor, transmite celeilalte parti, numita beneficiar, contra unei redevente, cunostinte tehnice nebrevetabile sau brevetabile, dar nebrevetate, necesare pentru fabricarea, functionarea, intretinerea sau comercializarea unor marfuri ori pentru elaborarea si punerea in lucrare a unor tehnici sau procedee.

Cunostintele tehnice care alcatuiesc know-how – ul pot avea ca suport obiecte, elemente tehnice sau instructiuni.

Daca partile nu stipuleaza altfel, furnizorul know-how – ului isi pastreaza deopotriva dreptul de a transmite tertelor persoane cunostinte ce-i formeaza obiectul si dreptul de a le utiliza el insusi. Beneficiarul dintr-un contract anterior este indreptatit sa se prevaleze de conditiile mai favorabile acordate de furnizor beneficiarilor subsecventi. Clauza de exclusivitate nu poate fi opusa furnizorului know-how – ului, daca binenteles partile nu prevad contrariul in contract. In absenta unei stipulatii exprese in sens contrar, know-how– ul nu poate fi transmis de beneficiar. Indreptatirea beneficiarului de a utiliza cunostintele transmise de furnizor priveste orice aplicatie a acestora. Ca o aplicatie specifica principiului colaborarii partilor dintr-un contract comercial international, contractantii know-how – ului au obligatia de a-si comunica reciproc toate aplicatiile acestuia pe care nu le-au prevazut la data incheierii contractului, dar pe care la considera posibile si intentioneaza sa le infaptuiasca.

Cu privire la natura juridica a contractului de know-how, prima precizare care se impune este inlaturarea confuziei care se face intre acest contract si contractul de licenta asupra unui brevet. Aceasta confuzie provine din faptul ca know-how– ul este gresit considerat un drept de proprietate industriala, adica un drept exclusiv, privativ, un monopol de exploatare, caracter pe care legea il recunoaste exclusiv titularului unui brevet.

Posesorul de know-how nu are un drept de proprietate industriala, tertii putand utiliza cunostintele ce-i formeaza obiectul daca le dobandeste prin experienta proprie. In consecinta, in timp ce contractul de licenta transmite unei alte persoane dreptul de a exploata inventia brevetata, ceea ce implica obligatia pentru titularul de brevet de a nu exercita dreptul de interdictie pe care legea i-l atribuie spre a-l ocroti impotriva tertilor, contractul de know-how transmite dreptul la cunostintele furnizorilor catre beneficiar cu efectele relative(res inter alios acta). Daca prin contractul de licenta titularul brevetului isi asuma o obligatie de a nu face, posesorul contractului de know-how da nastere, dimpotriva, in persoana furnizorului, la o obligatie de a face. Contractul de know-how se deosebeste si de contractul de vanzare – cumparare sau de locatie de lucruri, deoarece el nu poate transmite cu efecte erga omnes proprietatea sau folosinta elementelor incorporate pe care le presupune in mod necesar. El trebuie diferentiat si de contractul de antrepriza, deoarece obligatia pe care o creeaza in sarcina furnizorului de know-how nu este o obligatie de rezultat, cum este aceea a antreprenorului, ci una de mijloace.

2.2. Caracterizare

Elementele care determina continutul acestei notiuni sunt:

1. Abilitatea tehnica – abilitatea include atat mechanical skill (abilitatea naturala a specialistului), cat si additional skill sau superior skill (dexteritatea sau abilitatea pe care specialistul a dobandit-o in procesele tehnice).

2. Experienta tehnica – experienta dobandita de specialist – rezultat al unei practici indelungate in domeniul tehnic respectiv.

3. Cunostintele tehnice – se refera la cunostintele dobandite in tehnica curenta, cunostinte rezultate din asimilarea progresului tehnic, cunostinte privind administrarea intreprinderii etc..

4. Procedee si mijloace tehnice de aplicare – se refera la o grupare de operatii tehnice dispuse intr-o ordine anumita vizand finalizarea operatiunii principale.