Contractul Individual de Muncă

1 Definitia contractului individual de munca si reglementarea acestuia în legislatia româna

O buna perioada de timp (sfârsitul sec. al XIX-lea si începutul sec. XX) contractul individual de munca a fost considerat o varietate a contractului de locatiune a lucrarilor, reglementat de dispozitiile Codului civil. Extinderea folosirii de catre meseriasi si industriasi a muncii salarizate a determinat adoptarea în anul 1929 a primei legi a contractelor de munca, urmata de Codul muncii din 1950 si din 1972.

Astazi, contractul individual de munca este reglementat în principal prin dispozitiile Codului muncii în vigoare (legea nr. 53/2003), respectiv titlul II (articolele 10 – 107), dar si prin alte prevederi speciale (de exemplu, legea nr. 130/1999 ce reglementeaza masuri privind protectia persoanelor încadrate în munca).

Literatura de specialitate a furnizat mai multe definitii pentru notiunea de contract individual de munca. Astfel, într-o opinie, prin contract individual de munca se întelege “acea conventie încheiata în scris prin care o persoana fizica (salariatul) se obliga sa presteze o anumita munca pe o perioada nedeterminata sau determinata de timp pentru un patron (angajator) care, la rândul sau, se obliga sa plateasca salariul si sa asigure conditiile necesare desfasurarii activitatii”.

Contractul individual de munca este “întelegerea sau conventia în forma scrisa prin care salariatul se obliga sa puna la dispozitia angajatului forta sa de munca – fizica sau intelectuala – iar angajatorul este obligat sa asigure plata salariului pentru munca prestata si conditii adecvate de munca”.

Într-o alta lucrare de specialitate, contractul individual de munca este definit drept întelegerea încheiata în scris între o persoana fizica pe de o parte si un patron pe de alta parte, prin care prima se obliga a presta munca prevazuta în contract iar cel de-al doilea sa asigure persoanei încadrate conditii corespunzatoare pentru buna desfasurare a activitatii, deplina protectie si securitate a muncii si sa o remunereze în raport cu munca prestata, potrivit clauzelor contractului.

În reglementarea veche, Codul muncii din România nu oferea o definitie pentru contractul individual de munca. Aceasta lacuna a fost remediata prin aparitia codului nou, care trateaza aceasta institutie în Titlul II (denumit Contractul individual de munca) pe o întindere de 9 capitole.

Contractul individual de munca, izvor al raporturilor juridice de munca si componenta fundamentala a obiectului dreptului muncii, este reglementat exhaustiv de noul Cod al muncii. În ansamblu, se poate afirma ca au fost avute în vedere urmatoarele repere:

- reglementarea sa în concordanta cu cerintele specifice unei economii de piata;

- încorporarea normelor în materie ale Uniunii Europene si ale Organizatiei Internationale a Muncii;

- înlaturarea unor carente ale Codului muncii anterior, semnalate în timp de practica judiciara si de doctrina judiciara.

În conformitate cu art. 10 din Codul muncii, contractul individual de munca este “contractul în temeiul caruia o persoana fizica, denumita salariat, se obliga sa presteze munca pentru si sub autoritatea unui angajator, persoana fizica sau juridica, în schimbul unei remuneratii denumite salariu”.

Chiar din definitia data de legiuitor se disting partile contractului individual de munca (angajatorul si salariatul) precum si elementele definitorii ale acestuia (respectiv munca prestata, salariul platit si raportul de autoritate în care se situeaza partile).

Criteriul subordonarii juridice este determinant pentru contractul individual de munca, deoarece munca mai poate fi prestata si prin intermediul altor contracte (contractul de antrepriza, contractul de prestari servicii etc.). Trebuie sa nu se confunde subordonarea juridica caracteristica contractului individual de munca cu subordonarea economica.