Contractul Individual de Muncă

§1. Noţiunea şi conţinutul contrctului individual de muncă

Contractul individual de muncă reprezintă o înţelegere între salariat şi patron (administraţie) în baza căreia salariatul îşi asumă obligaţia de a-şi exercita funcţia de muncă (conform specialităţii, calificaţiei şi funcţiei), subordonîndu-se ordinii (regimului) interioare a muncii, iar administraţia se obligă a asigura condiţiile necesare de muncă, prevăzute de lege şi alte acte normative cu privire la muncă şi a achita la timp salariatului plata pentru muncă.

Ştiinţa dreptului muncii examinează noţiunea contractului demuncă sub trei aspecte strîns legate între ele: în primul rînd, ca formă de realizare a dreptului cetăţeanului la muncă; în al doilea rînd, ca temei de apariţie şi acţiune (existenţă) în timp a raporturilor juridice de muncă; în al treilea rînd, ca un institut al dreptului muncii, care întruneşte norme ce reglementează angajarea cetăţenilor în cîmpul muncii, transferarea şi concedierea lor.

Realizarea de fapt a dreptului la muncă în unele cazuri e pe deplin determinată de dorinţa cetăţenilor (de exemplu, în cazul activităţii individuale şi particulare de antreprenoriat), în alte cazuri e determinată de voinţa patronului (administraţiei) -cealaltă parte a contractului de muncă, şi, în al treilea caz, realizarea dreptului la muncă este condiţionată de nişte fapte juridice suplimentare: alegea sau numirea in funcţie.

La momentul actual, ca formă principală de realizare a dreptului cetăţenilor la muncă, trebuie considerat contractul de muncă, deoarece anume el corespunde cerinţelor (necesităţilor) relaţiilor de muncă de piaţă care sînt bazate pe munca năimită.

Reprezentînd un temei de apariţie şi existenţă în timp a raporturilor de muncă, contractul de muncă îndeplineşte funcţia de reglator specific al acestor raporturi.

El este chemat să individualizeze raporturile de muncă în dependenţă (funcţie) de personalitatea anumitui salariat şi patron. Prin intermediul contractului de muncă are loc încadrarea cetăţeanului-muncitor în colectivul de muncă al întreprinderii, instituţiei, organizaţiei. Din momentul încheierii contractului de muncă, cetăţeanul devine salariat al organizaţiei respective şi asupra lui pe deplin se răsfrînge legislaţia muncii şi actele normative cu caracter local, adoptate în cadrul organizaţiei date.

Importanţa juridică a contractului de muncă, după cum s-a menţionat anterior, nu se limitează doar la stabilirea raportului de muncă concret, el sieste totodată ca temei pentru existenţa şi dezvoltarea relaţiilor de muncă, schimbarea de către părţi a condiţiilor contractuale, care semnifică, de obicei, transferul sau permutarea salariatului, adică modificarea raporturilor juridice de muncă, pe cînd desfacerea contractului înseamnă încetarea raporturilor de muncă.

Conţinutul contractului include locul de muncă cu indicară subdiviziunii structurale în cadrul căreia salariatul este angajat; denumirea profesiei şi funcţiei lucrătorului cu indicarea specialităţii, calificării, adică funcţiile sale de muncă drepturile şi obligaţiile lucrătorului, inclusiv măsurile de asigurare a securităţii muncii; mărimea salariului tarifar şi de funcţie, majorările şi suplimentele, sporurile la salariu, regimul timpului de muncă, durata concediului anual plătit, condiţiile de ridicare a calificării, facilităţi de deservire socială, asigurarea socială, asigurarea medicală. Contractul de muncă poate conţine şi condiţii privind stabilirea termenului de '"cercare, de cumulare secretului de serviciu, comercial şi alte condiţii, care nu agravează situaţia lucrătorului în comparaţie cu legile şi alte acte normative.

Luînd în consideraţie multitudinea şi caracterul neordinar ale condiţiilor contractului de muncă, ştiinţa dreptului muncii delimitează două feluri de condiţii: necesare (obligatorii) şi facultative (secundare). Necesare (obligatorii sau constitutive) sînt condiţiile care, în mod obligatoriu, trebuie să existe în orice contract de muncă. Fără stipularea acestor condiţii contractul nu are nici o putere juridică. Condiţiile facultative, însă, nu sînt obligatorii, ele pot sau nu pot fi incluse în contractul de muncă, la dorinţa părţilor.

La condiţiile necesare (esenţiale) se referă locul de muncă, genul de lucru (funcţia de muncă), timpul de muncă, salarizarea. La cele facultative se referă toate celelalte condiţii, bunăoară, condiţiile referitoare la termenul de încercare, regimul timpului de munca, nedivulgarea (păstrarea) secretului comercial etc.

Trebuie menţionat că atît condiţiile esenţiale, cît şi cele facultative au o importanţă juridică: ele sînt obligatorii pentru părţi; influenţează într-o măsură mai mică sau mai mare asupra soartei contractului de muncă şi asupra raporturilor de muncă apărute pe baza lui, iar neexecutarea lor duce la anumite consecinţe juridice.