Contractul individual de muncă

Legea nr.53 din 24 ianuarie 2003, numită uzual Codul muncii, dar și Legea dialogului social nr.62/2011, reglementează totalitatea raporturilor individuale si colective de muncă, modul in care se efectueaza controlul aplicarii reglementarilor din domeniul raporturilor de munca, precum si jurisdictia muncii. Conținutul contractului individual de muncă a fost abordat prin aceste legi dintr-un punct de vedere diferit, clauzele specifice completându-se cu o serie de clauze facultative, asupra cărora părțile au posibilitatea de a negocia pe larg și de a decide o formă cât mai aproape de interesele lor.

Reglementarea clauzelor specifice a fost realizată din nevoia practică de a oferi părților unui contract individual de muncă un cardu cât mai flexibil pentru drepturile și obligațiile lor.

I.Noţiune și definiţii legale ale contractului individual de muncă

1.1 Istoric. Definiţii

Contractul individual de muncă a fost reglementat pentru prima data în mod distinct, în art. 37 din Legea contractelor de munca din anul 1929, ca acea “convențiune prin care una din părți denumita salariat se obliga sa presteze munca sau serviciile sale pentru un timp determinat sau pentru o lucrare determinata, unei parți denumite patron, care la randul sau se obligă să remunereze pe cel dintai”.

Mai tărziu, art. 12 din Codul muncii din anul 1950 definea contractul individual de muncă ca fiind ”înțelegerea scrisă potrivit căreia o parte, angajatul se obliga a presta munca unei alte părți, aceluia care angajează, în schimbul unei remunerații”.

Articolul 64 al Codului Muncii din anul 1972 prevedea: ”contractul de muncă se încheie în scris și se va cuprinde obligația persoanei încadrate în munca de a-si îndeplini sarcinile ce-i revin, cu respectarea ordinii și a disciplinei, a legilor, indatorirea unității de a asigura condiții corespunzatoare pentru buna desfasurare a activității, de a remunera în raport cu munca prestată și de a-i acorda celelalte drepturi ce ise cuvin, precum și alte clauze stabilite de părți”.

Articolul 10 din Codul muncii actual defineste contractul individual de muncă ca fiind acel ”contract în temeiul căruia o persoană fizică, denumită salariat, se obligă să presteze munca pentru și sub autoritatea unui angajator, persoană fizică și juridică, în schimbul unei remunerații denumite salariu”. Din definiția dată contractului individual de muncă rezultă că acesta este un act juridic bilateral, părțile sale fiind salariatul și angajatorul. Obiectul contractului menționat constă în prestarea muncii de către salariat, și plata salariului, de către angajator. Între cele două părți contractante există o relație de subordonare în sensul că munca este prestată sub autoritatea angajatorului.

În sensul celor spuse mai sus, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat, prin Decizia nr.574/2011 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.368 din 26 mai 2011) ca pentru a califica un contract de muncă ca fiind de muncă trebuie să fie indeplinite trei elemente: prestarea muncii, ca scop primar al contractului, remunerarea muncii depuse existența unui raport de subordonare.

Având în vedere definițiile pe care legislația le-a consacrat contractului individual de muncă, în diversele etape de evoluție, doctrina românească a dat mai multe opinii în legatură cu acesta.

Astfel, contractul individual de muncă a fost definit ca ”înțelegerea încheiată în scris, între o persoană fizică, pe de o parte, și, de regulă, o unitate, pe de altă parte, prin care prima se obligă a presta muncă prevăzută în contract - îndeplinind atribuțiile ce-i revin, cu respectarea disciplinei și legalității, în cadrul unității, care, corelativ se obligă sa-i asigure persoanei încadrate - condiții corespunzătoare pentru buna desfășurare a activității, deplina protecție și securitate a muncii și să o retribuie în raport cu munca prestată, potrivit legii și clauzelor contractului”. Din definiția dată contractului individual de muncă, rezultă că acesta se caracterizează prin următoarele elemnte: prestarea muncii de către salariat, plata salariului de către angajator și raporturile de subordonare dintre angajator și salariat.