Contractul Individual de Muncă cu Timp Parțial

În legislaţia noastră, există mai multe forme de contracte de muncă reglementate, iar dintre acestea cel mai des utilizate sunt contractul de muncă cu normă întreagă şi contractul de muncă cu timp parţial. Cele două forme de contract sunt foarte des asociate, îndeosebi în cazul ofertelor de recrutare a forţei de muncă, sub denumirea de “joburi de tip full time şi part time”. Denumirile acestea au fost atribuite de către firmele de recrutare resurse umane care au împrumutat termeni ,,occidentali”, luându-se în consideraţie şi o strategie de marketing a celor care doresc să angajeze personal, lăsând impresia că angajatorul este o firmă cu un compartiment de resurse umane bine definit.

Potrivit legislaţiei române, celor două tipuri de joburi-contracte le putem atribui denumirea de contract de muncă propriu-zis (contract de muncă cu normă întreagă- full time) și contract de muncă cu timp parţial - part time.

Nu sunt reglementate contractele de de tip full time sau part time, dar, prin conţinutul clauzelor contractuale, datorită asemănărilor condiţiilor de valabilitate ale contractului de muncă cu normă întreagă şi cu timp parţial cu cele internaţionale, este acceptată această asociere , şi anume că angajatorul şi salariatul încheie un contract de tip full time sau part time.

Angajatorul are posibilitatea de a-şi redacta propriul contract de muncă, însă are obligaţia de a respecta clauzele minime ale condiţiilor de valabilitate.

Codul muncii reglementează contractul individual de muncă cu timp parţial în titlul II, capitolul VIII, articolele 101-104.

Potrivit art. 101 din Codul muncii, salariatul cu fracţiune de normă este salariatul al cărui număr de ore normale de lucru, calculate săptămânal sau ca medie lunară, este inferior numărului de ore normale de lucru al unui salariat cu normă întreagă comparabil. Prin încheierea contractelor individuale de muncă cu timp parţial, angajatorii pot încadra salariaţi cu program de lucru mai scurt decât a celor ce muncesc cu normă întreagă, dar care să nu fie mai mic de două ore zilnic şi zece ore săptămânal.

Aceste contracte pot fi întocmite atât pe durata determinată cât şi nedeterminată, dar numai în formă scrisă. Forma scrisă a contractului nu este prevazută însă ca o condiţie de validitate, ci doar de probă a actului încheiat între părţi. Lipsa formei scrise duce la concluzia încheierii contractului de muncă cu normă întreagă.

În cazul contractului individual de muncă cu timp parţial, comparaţia este făcută cu salariatul cu normă întreagă din aceeaşi unitate, care are acelaşi tip de contract individual de muncă, prestează aceeaşi activitate sau una similară cu cea a salariatului angajat cu contract individual de muncă cu timp parţial, avându-se în vedere şi alte considerente, cum ar fi vechimea în muncă şi calificarea sau aptitudinile profesionale. În situaţia în care nu există un salariat comparabil în aceeaşi unitate, se au în vedere dispoziţiile din contractul colectiv de muncă aplicabil în speţă. În cazul în care nu există un contract colectiv de muncă aplicabil, se au în vedere dispoziţiile legislaţiei în vigoare sau contractul colectiv de muncă la nivel naţional.

Ca prevederi speciale, contractul individual de muncă cu timp parţial trebuie să cuprindă specificări clare în privinţa duratei muncii şi repartizării programului de lucru, condiţiilor în care este posibilă modificarea programului de lucru şi interdicţiei de a efectua ore suplimentare.

Codul Muncii precizează că orele suplimentare pot fi prestate de salariatul ce munceşte parţial, numai în cazurile de forţă majoră sau pentru alte lucrări urgente destinate prevenirii producerii unor accidente ori înlăturării consecinţelor acestora. Dacă toate aceste lucruri nu sunt precizate în contractul individual de muncă cu timp parţial, contractul se consideră ca fiind încheiat pentru normă întreagă. Salariatul care este încadrat cu timp parţial de lucru are toate drepturile angajaţilor cu normă întreagă, iar salariul său va fi proporţional cu timpul efectiv lucrat, raportat la drepturile stabilite pentru programul normal de lucru.

În cazul contractului individual de muncă cu timp parţial, stagiul de cotizare la sistemul public de asigurări sociale al salariatului care-şi desfăşoară activitatea în temeiul unui contract de muncă cu timp parţial se stabileşte proporţional cu timpul efectiv lucrat.

Angajatorul are obligaţia să-şi informeze la timp personalul cu privire la apariţia unor locuri de muncă cu fracţiune de normă sau cu normă întreagă, astfel încât salariaţii care doresc să se transfere, să o poată face. Codul Muncii prevede că informarea trebuie făcută printr-un anunţ afişat la sediul angajatorului, care este obligat să ia în considerare, în măsura posibilităţilor, cererile salariaţilor de a se transfera fie de la un loc de muncă cu norma întreagă la unul cu fracţiune de normă, fie invers