Contractul individual de muncă cu timp parțial

1. Reglementarea contractului individual de muncă

În principal, contractul individual de muncă este reglementat de Codul muncii. Acesta conține un întreg titlu (II), intitulat „Contractul individual de muncă”, cel mai cuprinzător din structura sa; înglobează nouă capitole (art. 10-110), ceea ce reprezintă aproximativ o treime din textele Codului. Contractul individual de muncă este instituția reglementată exhaustiv, motiv pentru care putem aprecia că actualul Cod al muncii este, cu precădere, o lege a acestui contract.

2. Definiții aie contractului individual de muncă

- Definiții legale. Conform art 37 din Legea din anul 1929, contractul individual de muncă era „convențiunea prin care una din părți denumită salariat se obligă să presteze munca sau serviciile sale pentru un timp determinat sau pentru o lucrare determinată, unei părți denumite patron, care la rândul său se cblică să remunereze pe cel dintâi”. în literatura juridică a timpului s-a arătat că „în această definiție intră nu numai ceea ce doctrina numește locatio operarum, adică locațiunea de servicii în care salariatul își tocmește munca sa și în care este plătit cu unitatea de timp (ora, ziua, luna sau anul), dar și ceea ce doctrina numește locatio operis, adică locația de lucrări în care lucrătorul se tocmește să facă o lucrare determinată, iar plata să se facă în raport cu lucrarea sau cu bucata .

Art. 12 din Codul muncii din anul 1950 definea contractul în discuție drept înțelegerea scrisă, potrivit căreia o parte, angajatul se obliga a presta munca unei alte părți, aceluia care angajează în schimbul unei remunerații.

La rândul său, art. 64 din Codul muncii din 1972 prevedea: „contractul individual de muncă se încheie în scris și va cuprinde obligația persoanei încadrate în muncă de a-și îndeplini sarcinile ce-i revin, cu respectarea ordinii și a disciplinei, a legilor, îndatorirea unității de a asigura condiții corespunzătoare pentru buna desfășurare a activității, de a o remunera în raport cu munca prestată și de a-i acorda celelalte'drepturi ce i se cuvin, precum și alte clauze stabilite de părți”.

Art. 10 din Codul muncii actual prevede:

„Contractul individual de muncă este contractul în temeiul căruia o persoană fizică, denumită salariat, se obligă să presteze munca pentru și sub autoritatea unui angajator, persoană fizică sau juridică, în schimbul unei remunerații denumite salariu” .

3. Elementele contractului individual de muncă

- Enumerarea elementelor. Contractul individual de muncă se caracterizează prin urmă- :carele elemente:

- prestarea muncii;

- salariul;

- subordonarea salariatului față de angajator (patron) . La cele trei elemente se mai adaugă încă unul, cel temporal , având în vedere că acest contract se încheie pe o durată nedeterminată sau determinată de timp.

- Prestarea muncii. Nu există un contract individual de muncă fără prestarea unei acti vități în cursul unei perioade de timp, într-un număr de ore pe zi, conform programului de lucru stabilit de angajator și anume, de regulă, de 8 ore pe zi și 40 de ore pe săptămână [art. 112 alin. (1) din Codul muncii].

Nu poate fi vorba decât de o muncă sau o activitate licită și morală .

Munca poate fi fizică - este cazul muncitorilor (lucrătorilor manuali), intelectuală, în cazul medicilor, inginerilor etc. sau artistică, în cazul actorilor etc.

Acest prim element - prestarea muncii - nu este însă suficient pentru identificarea unui contract individual de muncă deoarece și cei care exercită profesii liberale (avocații, notarii publici etc.) lucrează în beneficiul altor persoane.

Important este cine suportă riscurile și sarcina activității. în situația în care cel ce prestează munca suportă aceste riscuri, el nu este salariat, ci are calitatea de lucrător independent. Dimpotrivă, dacă aceea persoană exercită activitatea în profitul cocontractantului, care își asumă și riscurile, atunci convenția lor este susceptibilă de a fi calificată contract de muncă .

- Salariul. Contractul individual de muncă este un contract cu titlu oneros și de aceea plata salariului constituie un element necesar al său.

în cazul în care o persoană o ajută pe alta, din prietenie, benevol, inclusiv în familie, fără să primească nimic în schimb, el nu are calitatea de salariat. în această situație, între cele două persoane nu se încheie un contract de muncă.

Dar, remunerația nu poate conduce întotdeauna la concluzia existenței unui astfel de contract, ci după caz, a unui contract de administrare sau de mandat comercial, deoarece și acestea comportă prestarea unei munci și plata ei.

Așadar, criteriul - plata salariului - el singur, nu este decisiv pentru a califica un contract ca fiind de muncă .