Controlul Constitutionalitatii Legilor

Analizand definitia constitutiei putem remarca faptul ca aceasta constituie acel act juridic fundamental care se bucura de suprematie in raport cu toate celelalte izvoare ale dreptului. Aceasta pozitie privilegiata este determinata in primul rand de faptul ca prin constitutie se reglementeaza, pe de o parte, principiile, modul de organizare si functionare a autoritatilor publice si raporturile dintre ele si, pe de alta parte, raporturile dintre aceste autoritati si cetateni, prin consfintirea si garantarea drepturilor si libertatilor fundamentale ale acestora. Cu alte cuvinte, prin constitutie se pun bazele juridice ale statului, se stabileste modul de organizare a societatii in stat si modalitatile juridice de ocrotire a cetatenilor, de asigurare a drepturilor si libertatilor lor. Afirmarea suprematiei constitutiei implica existenta unor mecanisme de control al conformitatii legilor cu constitutia, in lipsa carora acest principiu ramane doar litera moarta. Este, prin urmare, necesara asigurarea controlului constitutionalitatii legilor, a regulilor juridice subordinate. Fara existenta unei sanctiuni a violarii regulilor constitutionale de catre una din puterile constituite, distinctia de principiu dintre constitutie si legi ordinare, sau legi, in general, cedeaza locul unei confuzii. Marcel Prelot afirma: “ Trebuie, deci, stabilit un control care sa duca la anularea regulilor juridice neconstitutionale” In literatura de specialitate au existat controverse in ceea ce priveste necesitatea de control al constitutionalitatii legilor si imposibilitatea instituirii lui. S-au adus argumente de ambele parti. In favoarea existentei unui control s-a mai spus ca legiuitorul este si el supus greselii, ca insasi constitutia este interpretabila, avand si ea lacunele ei, ca avantajele politice ce ar decurge din faptul inexistentei unui astfel de control nu pot sa compenseze dezavantajele juridice pe care acelasi fapt l-ar atrage, ca inexistenta controlului constitutionalitatii legilor lasa loc instabilitatii juridice si confuziilor de fapt, ca nu exista nici o ratiune pentru a trata normele cuprinse in legi altfel decat celelalte norme care trebuie sa se supuna ierarhic, ca rezervand exclusiv parlamentului dreptul de a aprecia constitutionalitatea legilor s-ar ajunge la confundarea judecatorului cu partea si excluderea notiunii de control in general, s. a. Absenta controlului constitutionalitatii legilor a fost argumentata plecand de la ideea ca nu se poate admite ierarhizarea normelor pentru ca aceasta presupune ideea ierarhiei organelor, ceea ce contravine principiului separatiei puterilor in stat, ca nu se poate admite controlul legilor, legea fiind expresia vointei generale, care este suverana, ca nu se poate admite ca un alt organ sa controleze parlamentul care reprezinta poporul si raspunde numai in fata acestuia, ca insusi parlamentul, cu ocazia adoptarii legilor, efectueaza acest control, care nu mai trebuie, prin urmare, sa fie exercitat de catre un alt organ, s. a.

O prejudecata care mai staruie si astazi la unii autori este aceea ca acest control de constitutionalitate a inceput in 1803, in Statele Unite, odata cu procesul Marbury vs. Madison. Aceasta nu e si intemeiata; controlul de constitutionalitate a inceput in Europa, in Anglia. Precursorul suprematiei puterii judecatoresti asupra legii votate de Parlament este Sir Edward Coke. In calitatea sa de chief-justice al unei Curti superioare engleze, el a remarcat, intr-o hotarare pronuntata in 1610,in cazul Bonham, ca o regula a Common Law-ului britanic fusese incalcata printr-o lege. Astfel, existand numeroase cazuri in care Common Law a controlat actele Parlamentului, “ declarandu-le nule, pur si simplu,pe unele”, insemna ca “…atunci cand un act al Parlamentului este contrar justitiei si ratiunii commune, sau este detestabil sau de neexecutat, dreptul comun se va aplica acestuia si il va declara nul” . Tezele lui Coke si-au gasit aplicatia in Anglia numai pentru scurta vreme; in schimb, valorificarea lor s-a facut din plin in Coloniile nord americane ale Coroanei. Curtile acestora nu faceau aplicatia legilor adoptate de Adunarile legislative coloniale in cazul in care ele intrau in conflict cu Chartele acordate de metropola sau, mai apoi, cu constitutiile adoptate de statele respective in secolul al XVIII lea. In acest mod s-a nascut controlul judecatoresc de constitutionalitate. El nu si-a gasit reflectare in Constitutia Statelor Unite adoptata la Philadelphia in septembrie 1787, dar necesitatea lui se dovedea vitala pentru noul stat federal, in conditiile existentei unei legislatii abundente in fiecare stat federal. Teoreticianul acestui principiu, care prin argumentele sale i-a demonstrat si fundamentat utilitatea, este Alexander Hamilton in studiul sau publicat in The Federalist: