Controlul constituționalității legilor

A. NOŢIUNE ŞI FORME

a. Necesitate şi noţiune

Conceptul de democraţie este indisolubil legat de noţiunea de pluralism. Ea îşi găseşte concretizarea în multitudinea de partide şi organizaţii politice, sindicale, religioase etc, exprimând diversitatea concepţiilor şi organizaţiilor care se interpun între individ şi stat. Pluralismul politic este un principiu după care funcţionarea democratică a societăţii, garantarea drepturilor şi libertăţilor cetăţenesti sunt conditionate de existenţa şi acţiunea mai multor forţe politice şi sociale aflate în competiţie. Prin instituirea pluralismului politic drept câmp de manifestare a democraţiei, puterea politică nu mai tronează deasupra societăţii, ci se intersectează cu toate segmentele structurii sociale într-un mecanism chemat să funcţioneze pe baza legitimităţii, a libertăţii.

Una dintre premisele statului de drept este şi supremaţia constituţională, învederată în primul rând prin controlul constituţionalităţii legilor, pentru că în absenţa sa constituţia nu are decât o importanţă simbolică.

Controlul constituţionalităţii legilor, teoretizat de Kelsen (1918), este organizat în două mari sisteme: controlul printr-un organ jurisdicţional, denumit şi sistemul american şi controlul printr-un organ unic special şi specializat sau sistemul european.

Justiţia constituţională a cucerit în mod progresiv o poziţie centrală în sistemul instituţiilor liberale; prin garantarea echilibrelor constituţionale şi prin protecţia drepturilor şi libertăţilor; ea exercită o influenţă majoră în întregul sistem politic. În măsura în care spectrul "guvernământului judecătorilor" este destul de agitat, deseori conflictul latent de legitimitate care-l opune puterii politice constrânge justiţia constituţională la o anumită prudenţă, tradusă printr-o politică jurisprudenţială oscilantă între activism şi rezervă, potrivit cu contextul politic.

Constituţia este legea fundamentală carea se bucură de supremaţie în raport cu toate celelelte izvoare ale dreptului. Afirmarea supremaţiei constituţiei implică existenţa unor mecanisme de control al conformităţii legilor cu constituţia. Este deci necesară asigurarea controlului constituţionalităţii legilor, a regulilor juridice subordonate. Fără existenţa unei sancţiuni a violării regulilor constituţionale de către una din puterile constituite, distincţia de principiu dintre constituţie şi legi ordinare cedează locul unei confuzii de fapt. Trebuie aşadar, stabilit un control care să ducă la anularea regulilor juridice neconstituţionale.

Rezumând, se poate afirma că necesitatea exercitării controlului de constituţionalitate este datorată existenţei, pe de o parte, a principiului separaţiei puterilor în stat şi, pe de altă parte, controlul de constituţionalitate se fundamentează pe principiul supremaţiei Constituţiei .

Mircea Lepădătescu analizează diferitele fundamentări ale supremaţiei Constituţiei, astfel:

-supremaţia constituţiei este determinată de poziţia în sistemul autorităţilor statale a organului care o adoptă;

-constituţia îşi trage supremaţia din conţinutul normelor pe care le cuprinde faţă de normele ce compun legile ordinare;

-supremaţia constituţiei îşi găseşte fundamentarea în forţa juridică a nonnelor pe care le cuprinde, forţă juridică superioară aceleia a normelor cuprinse în legile ordinare;

-fundamentarea supremaţiei constituţiei pe principiul legalităţii;

-fundamentarea supremaţiei constituţiei pe caracterul unicităţii puterii de stat;

-fundamentarea supremaţiei constituţiei pe democratismul puterii statale.

Plecând de la aceste consideraţii, argumentând necesitatea existenţei controlului

constituţionalităţii legilor pentru a asigura sistemul de garanţii necesar manifestării constituţiei ca act normativ cu forţă juridică supremă, prof. Ioan Muraru, defineşte controlul constituţionalităţii legilor ca fiind "activitatea organizată de verificare a conformităţii legii cu constituţia iar ca instituţie a dreptului constituţional, cuprinde regulile privitoare la autorităţile competente a face această verificare, procedura de urmat şi măsurile ce pot fi luate după realizarea acestei proceduri”

Controlul constituţionalităţii legilor priveşte numai legea, ca act juridic al parlamentului precum şi actele normative cu forţă juridică egală cu a legii (denumite decrete-legi, decrete cu putere de lege sau ordonanţe), deoarece celelalte acte normative emise de organele executive, răspund cerinţei de legalitate (sunt conforme legilor) iar controlul legalităţii lor se realizează prin mijloacele obişnuite, inclusiv, pe calea contenciosului administrativ.