Cooperare judiciară internațională - instituția extrădării

1. SCURT ISTORIC

Instituţia extrădării în dreptul român apare inca de la sfârşitul secolului al XIX – lea.

In sprijinul acestei afirmatii, exista un caz petrecut in perioada anilor 2000, in care România a cerut extrădarea unor ofiţeri taiwanezi de pe nava „ Maersk – Dubai”, acuzaţi de uciderea a trei pasageri clandestini români, pe care i-a abandonat pe mare, în apele teritoriale canadiene. Cererea a fost fundamentată pe un tratat încheiat între Marea Britanie şi România, datând încă din anul 1893, în baza căruia Canada este considerată parte a Commonwelth- ului.

Dar cele mai elocvente izvoare despre instituţia extrădării, sunt cele de pe la începutul secolului XX, respectiv Constituţia Regatului României din 1923, unde, în Titlul II, art. 32 se arata printre altele:

„Extrădarea refugiaţilor politici este oprită”.

La 20 aprilie 1929 avea sa aiba loc semnarea unui Protocol privind considerarea infracţiunilor de falsificare de monedă ca infracţiuni de drept comun, cu influente în ceea ce priveşte extrădarea, ulterior la data de 3 mai 1930 Regele semnand Decretul 1460 pentru promulgarea legii privind ratificarea Protocolului.

Ca argument in dovedirea unei temeinice conlucrari romane cu alte strate in materia „extradarii”, sunt si unele articole cuprinse in codurile penale mai vechi, dupa cum avem:

* Codul Penal din 1936, denumit şi Codul Penal Carol al II-lea, stipulează, în capitolul IX, articolul 634, aliniatele 1-6 condiţiile de fond, condiţiile privitoare la infracţiune, la pedeapsă şi cu privire la urmări.

* Codul penal român din 1968, contine în articolele 6 şi 9 are reglementări privitoare la extrădare.

Astfel, potrivit art. 6 alin. 2, pentru infracţiunile îndreptate împotriva intereselor statului român sau contra unui cetăţean român, infractorul poate fi judecat şi în cazul în care s-a obţinut extrădarea lui”.

În dreptul penal, extrădarea se înscrie în domeniul dreptului internaţional penal în sens larg.

Caracteristic pentru dreptul internaţional penal este că o infracţiune poate cădea sub incidenţa justiţiei a două sau mai multor state şi de aceea sentinţa nu cade în sarcina unui singur „judecător legal”. În această situaţie se poate ajunge la conflicte pozitive, sau negative de competenţă care sunt de evitat pe cât posibil.

Reguli tradiţionale de extrădare

Lunga istorie a dreptului referitor la extrădare în Europa este

cuprinsă în Convenţia Europeană cu privire la extrădare din

13.12.1957 elaborată de Consiliu, ratificată de toate Statele Membre

UE şi în cele două Protocoale Adiţionale din 1975 şi 1978, care au

fost de asemenea ratificate de multe dintre Statele Membre ale UE.

Numeroase state au folosit ocazia pentru a formula rezerve la

diversele prevederi individuale. De asemenea, au fost încheiate unele

tratate bilaterale venind în completarea convenţiilor multilaterale şi

care cuprind reguli diferite. Succesiv, s-au încheiat:

* Acordul privind simplificarea şi modernizarea procedurilor de transmitere a cererilor de extrădare (aşa numitul Acord de la San Sebastian) din 26.5.1989;

* Convenţia privind procedurile de extrădare simplificate din 10.3.1995;

* Convenţia privind extrădarea din 27.9.1996.

Şi în cadrul Convenţiei de aplicare a Acordului Schengen (CAS) sunt abordate chestiuni specifice dreptului de extrădare, cum ar fi cele din cadrul art. 59–66.

Fundamente ale extrădării:

Principiul director al dreptului tradiţional privitor la extrădare este: Nu există obligaţie de extrădare fără existenţa unui tratat. Acesta este un principiu de bază în dreptul internaţional şi rezultă din suveranitatea unui stat, în sensul că acesta deţine „dreptul de suveranitate”asupra tuturor persoanelor care se află pe teritoriul său. Nici dreptul internaţional comun nu prevede o obligaţie de extrădare.

Tipuri de tratate de extrădare:

În principiu, există trei tipuri diferite de tratate de extrădare:

1. Tratate în care identificarea faptelor ce atrag extrădarea se face prin „metoda enumerării”, adică prin stabilirea unei liste de infracţiuni;

2. Tratate în care identificarea faptelor ce atrag extrădarea se face prin „metoda eliminării”;

3. Metoda mixtă reprezintă o fază intermediară unde pe lângă o listă a faptelor ce intră sub incidenţa extrădării se mai stabileşte şi condiţia unui grad minim de sancţiune penală.

La conferinţa de la Tampere din octombrie 1999 Consiliul European prezenta, prin şefii de stat şi de guvern ai Statelor Membre, principiul recunoaşterii reciproce a hotărârilor judecătoreşti ca principiu de bază al cooperării judiciare. In continuare, Consiliul a hotărât pentru prima dată înlocuirea procedurilor formale de extrădare cu un sistem eficient şi rapid de predare a persoanelor urmărite. Opinia politică comună în ceea ce priveşte condiţiile unui

mandat de arestare aplicabil în întreaga Uniune Europeană a apărut abia 2 ani mai târziu, la data de14/15 decembrie 2001, sub impresia

puternic creată de atacurile teroriste din SUA de la 11.9.2001.