Cooperarea Polițienească Internațională

Capitolul I: O trecere în revistă a cooperării polițenești

1. Scurt istoric al cooperării polițenești internaționale

Fenomenul globalizării, intensificat cu precădere în ultimii zece ani ai mileniului trecut, ne-ar putea determina să credem că activitatea poliţienească internaţională este apanajul lumii contemporane. Însă, potrivit lui Mathieu Deflem, aceasta îşi are originile tocmai în timpul formării primelor state moderne. Aşadar, nucleul cooperării poliţieneşti a fost atestat la începutul secolului al XIX-lea, primele sale forme având însă caracter politic, distinct de realizarea unor obiective privind criminalitatea şi au fost limitate în timp, fiind carente tocmai în organizarea internaţională. Astfel, „formele de cooperare poliţienească, care pe durata secolului al XIX-lea au fost orientate către protecţia regimurilor politice autocratice constituite, în special pe continentul european, au condus la constituirea, în 1923, a Comisiei Internaţionale de Poliţie Criminală, organizaţie cunoscută astăzi ca Interpol”

Pe continentul european, cooperarea poliţienească e pusă în practică în a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi avea în vedere în speţă obiective politice protecţioniste orientate spre regimurile conservatoriste. Altfel spus, la începuturile sale cooperarea poliţienească urmărea contracararea activităţilor subversive. Conform Encyclopedia of Criminology, cel mai elocvent exemplu din acea vreme e constituit de Uniunea Poliţienească a Statelor Germane, o instituţie poliţienească supranaţională (1851-1866), al cărei obiectiv a constat în oprimarea opoziţiei politice a anarhiştilor, democraţilor şi socialiştilor. Premisa creării acestei uniunii a fost reglementarea unor sisteme de schimb de informaţii între membri cu ajutorul unor formulare sau prin intermediul unor întâlniri poliţieneşti. Ecoul Uniunii nu a reuşit să atragă decât şapte poliţii, toate reprezentante ale unor state vorbitoare de limba germană, constituite politic într-o formă federală. Întrucât autonomia organizării poliţieneşti în raport cu dimensiunea politică a statului era încă precară, începerea Războiului Austro-Prusac a cauzat desfiinţarea Uniunii Poliţieneşti a Statelor Germane.

Spre finele secolului al XIX-lea, în Europa s-au petrecut numeroase incidente violente fundamentate pe idei politice radicale. În consecinţă, sistemele autocratice au căutat soluţii, principala rezolvare constând în accelerarea activităţilor de cooperare poliţienească internaţională. Asasinarea la 10 septembrie 1898 a Reginei Elisabeta a Austriei de către un anarhist italian a amplificat neliniştea claselor politice. Prima măsură concretă a venit în scurt timp şi la 29 septembrie 1898, guvernul italian a organizat o conferinţă internaţională la Roma pentru a organiza lupta antianarhistă.

Aşadar, Conferinţa Internaţională de la Roma pentru Apărarea Socială împotriva Anarhiştilor, organizată în perioada 24 noiembrie – 21 decembrie 1898, a marcat începutul cooperării în materie de acţiuni poliţieneşti şi justiţie între statele europene. Numărul participanţilor a fost de 54, reprezentând 21 de ţări europene. Protocolul de la Roma a promovat supravegherea de către forţele de poliţie a anarhiştilor şi schimbul de informaţii între poliţiile naţionale. În acelaşi context a fost propusă metoda de identificare a portretului vorbit , fiind de asemenea întocmite câteva norme de extrădare a persoanelor implicate în crime şi răpiri ale unor personalităţi politice.

Al doilea protocol internaţional a fost semnat în martie 1904, în cadrul Conferinţei Antianarhiste din Sankt Petersburg. De data aceasta au fost prezente peste zece ţări, toate devenind semnatare ale Protocolului Secret pentru Războiul Internaţional asupra Anarhismului.

Dar anarhismul nu era singura problemă de pe agenda lumii internaţionale. Statele europene îşi manifestau îngrijorarea în privinţa „sclaviei albe”, sintagmă utilizată pentru denumirea prostituţiei. Franţa a luat iniţiativa de a aduce la masa unor discuţii oficiale această problemă prin intermediul primei conferinţe internaţionale cu privire la „sclavia albă”, care a avut loc la Paris, în 15 iulie 1902. Semnalul de alarmă tras de Franţa a fost receptat de 12 state de pe bătrânul continent, dar şi de Statele Unite, care deşi nu au semnat acordul, au implementat prevederile lui.

Sociologul Mathieu Deflem consideră amplificarea organizării poliţieneşti un rezultat al creşterii autonomiei forţelor de ordine în cadrul statului naţional, prin dezvoltarea acestor instituţii, prin separarea obiectivelor poliţiei de cele ale clasei politice şi prin ocurenţa unor probleme cu caracter internaţional care implică dialogul de specialitate. Acelaşi sociolog menţiona referitor la aceeaşi perioadă că „cu cât este mai mare distanţa pe care instituţiile naţionale de poliţie au câştigat-o în poziţionarea independenţei faţă de centrele lor politice, cu atât este mai mare şansa ca aceste instituţii să poată dezvolta cooperarea internaţională”.

Legea organizării Poliţiei Generale a statului din 1 aprilie 1903 marchează autonomia organelor poliţieneşti faţă de clasa politică în România. Promotorul acestei reglementări a fost ministrul de Interne Vasile Lascăr Prima lege de organizare a poliţiei preciza atribuţiile şi competenţele personalului poliţiei şi statua principiul stabilităţii organelor poliţieneşti şi scoaterea lor în afara luptelor politice

Numeroşi specialişti consideră că Interpol – Comisia Internaţională de Poliţie Criminală este cea mai importantă organizaţie internaţională de cooperare poliţienească. Aceasta a fost creată în 1923 la Congresul Poliţienesc Internaţional de la Viena, fără a fi o iniţiativă diplomatică, ci una independentă, aparţinând reprezentanţilor poliţiilor naţionale din diferite ţări, în principal din Europa. „Statisticile furnizate de oficiali la întâlnire au confirmat necesitatea unui răspuns adecvat al poliţiei şi, în acelaşi timp, similitudinea de probleme cu care poliţiile europene se confruntau.”

La baza comisiei nu a stat nici un tratat internaţional sau document cu caracter legal. Acţiunile poliţieneşti în colaborare erau planificate în cadrul unor întâlniri ale şefilor structurilor poliţieneşti, nefiind girate de sistemele politice naţionale. Organizarea poliţienească internaţională nu a beneficiat de o recunoaştere internaţională pentru o perioadă îndelungată şi, în aceste condiţii, nici obţinerea statutului de membru nu presupunea vreo procedură legală. În prima fază, conducerea a fost stabilită la Viena. Acolo poliţia dispunea de facilităţi avansate precum divizii specializate de identificare a paşapoarelor furate şi de evidenţă a amprentelor şi fotografiilor.

Natura apolitică a Comisiei Internaţionale a Poliţiei Criminale a fost readusă în discuţie odată cu expansiunea nazistă în Europa, dar de data aceasta, ca mecanism de control al regimurilor politice. Astfel, după anexarea Austriei din 1938 şi instituirea regimului nazist, preşedinţia Comisiei a fost luată de un oficial german care a mutat sediul la Berlin, sub controlul structurilor Schutzstaffel (SS – Eşalonul de protecţie). Sfârşitul celui de-al doilea război mondial a condus şi la reforma Comisiei care, începând cu 1946, şi-a mutat sediul în Lion, Franţa. Din acel moment, Interpol s-a extins având în prezent peste 180 de membri.

Cooperarea poliţienească şi judiciară în materie penală fac obiectul unui pilon al Uniunii Europene, respectiv al treilea pilon, şi se referă la cooperarea interguvernamentală.

Atribuţiile acesteia sunt stipulate printre altele şi în articolul 30 al Tratatului de la Maastricht.

Instituţiile create pentru acest pilon sunt Poliţia Europeană (Europol), care are rol de coordonare şi strângere de informaţii. Mai există şi un organism european pentru îmbunătăţirea cooperării judiciare (Eurojust).