Cooperarea transfrontalieră în cadrul organizațiilor internaționale cu vocație politico-militară

1. NOŢIUNI INTRODUCTIVE

Dezvoltarea societăţii umane contemporane presupune aplicarea diferitelor modele de integrare politică şi economică între statele lumii situate în diferite regiuni geopolitice. Astfel, optimizarea normelor de drept internaţional şi în special a celor ce fac parte din Dreptul Organizaţiilor Internaţionale, este chemată să stabilească noi condiţii de cooperare între diferite sisteme economice şi societăţi ale lumii în scopul ameliorării bunăstării şi creşterii economice şi sociale globale.

Ideea înfiinţării unor organizaţii internaţionale, ca forme instituţionalizate ale colaborării internaţionale este veche şi a apărut în diferite părţi ale lumii. În Europa această idee a apărut ca expresie a preocupărilor pentru evitarea războaielor şi asigurarea păcii, comunitatea internaţională de după cel de-al II lea Război Mondial fiind formată din state independente şi un număr mare de organizaţii internaţionale guvernamentale şi neguvernamentale. În decursul secolelor, diferiţi gânditori şi oameni politici au elaborat proiecte referitoare la crearea unor organizaţii internaţionale. În secolele XVII şi XVIII au fost elaborate mai multe asemenea proiecte, dar abia în secolul al XIX-lea au apărut în Europa primele organizaţii internaţionale. Acestea au fost limitate la anumite domenii ale relaţiilor dintre state. Astfel în 1815 au luat fiinţă comisiile permanente pentru Rhin şi în 1856 pentru Dunăre. De asemenea, au fost create organizaţii internaţionale cu vocaţie de universalitate, în domeniul tehnic, ca de exemplu “Uniunea Telegrafică Internaţională” (1865) şi “Uniunea Poştală Universală” (1874, 1878).

În secolul XX a fost creată prima organizaţie internaţională pentru apărarea păcii – Societatea Naţiunilor. Creată in 1919, după Primul Război Mondial, Societatea Naţiunilor a fost deschisă tuturor statelor din comunitatea internaţională şi a fost predecesoarea actualei Organizaţii a Naţiunilor Unite.

În decursul deceniilor, alături de organizaţiile internaţionale cu vocaţie de universalitate au apărut şi organizaţii regionale, create de statele dintr-o anumită regiune geografică. Cooperarea internaţională s-a amplificat după cel de-al doilea Război Mondial,ceea ce a condus la apariţia a numeroase organizaţii internaţionale guvernamentale şi neguvernamentale.

Organizaţiile internaţionale guvernamentale constituie un cadru propice pentru stabilirea şi dezvoltarea relaţiilor dintre statele membre. Aceste organizaţii participă, în nume propriu, la relaţiile internaţionale şi au calitatea de subiect de drept internaţional public, derivat şi limitat.

Participarea la relaţiile internaţionale şi a altor entităţi decât statele a fost confirmată de Curtea de Justiţie Internaţională prin “Avizul consultativ” din 11 aprilie 1949, în care se face precizarea: “dezvoltarea dreptului internaţional, în cursul istoriei sale a fost influenţată de exigenţele vieţii internaţionale iar creşterea activităţilor colective ale statelor au făcut să apară cazuri de acţiuni pe plan internaţional din partea unor entităţi care nu sunt state”.

Creşterea numărului organizaţiilor internaţionale în perioada de după cel de-al doilea Război Mondial este expresia apariţiei şi dezvoltării procesului de interdependenţă dintre state şi popoare precum şi a spiritului de solidaritate umană pe plan inter

2. ORGANIZAŢIILE INTERNAŢIONALE CU VOCAŢIE POLITICO-MILITARĂ

2.1. ORGANIZAŢIA TRATATULUI ATLANTICULUI DE NORD (N.A.T.O.)

2.1.1. Constituirea şi istoricul N.A.T.O.

Ţările din Europa Occidentală şi aliaţii acestora din America de Nord, respectiv S.U.A. şi Canada, au fost confruntate în perioada 1945-1949 cu nevoia urgentă de restructurare economică, fiind în acelaşi timp îngrijorate de politica şi metodele expansioniste utilizate de U.R.S.S

În martie 1948, cinci state din Europa occidentală: Belgia, Franţa, Luxemburg, Olanda şi Marea Britanie au semnat Tratatul de la Bruxelles, prin care au decis să-şi constituie un sistem comun de apărare şi să-şi întărească relaţiile, astfel încât să poată rezista unor primejdii de natură ideologică, politică şi militară, care ar fi putut fi operaţionalizate sub forma unor ameninţări directe la adresa securităţii lor.

În perioada imediat următoare au urmat negocieri cu S.U.A. şi Canada cu scopul de a crea o alianţă unică a Atlanticului de Nord, fondată pe garanţii de securitate şi angajamente mutuale între Europa şi America de Nord. Alte state europene, Danemarca, Islanda, Italia, Norvegia şi Portugalia au fost invitate de puterile semnatare ale Tratatului de la Bruxelles să participe la acest proces. Negocierile s-au finalizat în aprilie 1949, prin semnarea tratatului de la Washington, care instituia un regim de securitate comun, bazat pe un parteneriat între cele 12ţări.

Alianţa Atlanticului de Nord a fost întemeiată pe baza unui tratat la care statele au aderat în mod liber, dupa dezbatere publică şi ratificare de către parlamentele nationale. Tratatul precizează drepturile acestor state, precum şi obligaţiile lor internaţionale, conform Cartei O.N.U Ţările membre se angajează să împartă atât riscurile şi responsabilităţile, cât şi avantajele ce decurg din securitatea colectivă , şi să nu încheie nicio înţelegere internaţională care sa fie incompatibilă cu Tratatul.

2.1.2.Obiectivul esenţial şi permanent al Alianţei

Aşa cum a fost enunţat în Tratatul de la Washington, obiectivul NATO constă în apărarea libertăţii şi securităţii tuturor membrilor săi prin mijloace politice şi militare.