Criminalitatea Minorilor - Aspecte Criminologice

Mileniul trei impune necesitatea elaborarării unor strategii în continuă modificare de autoevaluare şi autoperfecţionare a societăţii. În acest context, un rol aparte revine studierii şi combaterii criminalităţii minorilor ca un factor inerent oricărei societăţi. Sub aspect statistic, observăm scăderea infracţiunilor săvârşite de minori în România de la 14,4 % în 1991 până la 7 % în 2002. Situaţia este similară şi în Federaţia Rusă, unde numărul infracţiunilor săvârşite de minori a scăzut de la 8,5 % în 1991 până la 5,5 % în 2002.

În acest context, considerăm binevenită implicarea UNICEF-ului, Institutului pentru Reforme Penale (în continuare IRP), în promovarea reformelor în domeniul Justiţiei Juvenile. Astfel, în septembrie 2003 reprezentanţa UNICEF în România a implementat proiectul "Alternative la detenţie şi asistenţă juridică pentru minorii din sistemul de justiţie penală"; în august 2004 a fost iniţiat proiectul "Acordarea asistenţei juridice şi psihosociale pentru copii în sistemul de justiţie penală". În luna noiembrie 2003, Fundaţia SOROS - România, în scopul unei continuităţi a activităţilor, a asigurat implementarea proiectului "Reforma sistemului pedepselor penale şi promovarea alternativelor la detenţie".

Criza adolescenţei intensifică tendinţele de autocunoaştere, identificare şi afirmare. Cercetătorii în domeniu relevă că, adolescenţii manifestă un interes sporit pentru fenomenul social. Fiind conştienţi de lacunele pe care le au la acest capitol, ei se angajează cu curiozitate excesivă în perceperea şi evaluarea ambianţei. În contextul literaturii de specialitate, reliefăm contribuţiile cercetătorului rus E. Enikeev, care distinge următoarele tipuri de reacţii: a) reacţia de protest faţă de cerinţele sporite, de lipsa de atenţie din partea adulţilor, sau invers, de interdicţii abuzive, care pot provoca o stare de înstrăinare, tendinţa de a părăsi casa, vagabondajul, iar uneori chiar un comportament antisocial; b) reacţia de negare a modelului propus de adulţi; c) de compensare a insuccesului într-un anumit domeniu; d) de hipercompensare, de afirmare într-un domeniu extrem de dificil; e) de emancipare, de eliberare de standardele impuse de adulţi într-o formă radicală, manifestată prin negarea valorilor şi a normelor cu caracter social; f) de aderare la grup, în special la cel al semenilor; g) de pasiune faţă de un anumit domeniu, care duce la formarea unei subculturi specifice adolescenţilor.

Sintetizând literatura de specialitate în domeniu, concluzionăm că problema criminalităţii minorilor este una cheie în criminologie. Dealtfel, problema a suscitat nu numai interesul juriştilor, ci şi al psihologilor, pedagogilor, sociologilor. Necesitatea de viziuni noi asupra acestei probleme e vădită. Dacă o vom neglija azi mâine vom avea o generaţie tânără de infractori - oameni care şi-au ratat viitorul nu numai din propria vină, ci şi din cauza indiferenţei sociale generale, precum şi a celor chemaţi să le faciliteze integrarea în ambianţa socială, marcată actualmente de procese perturbatorii.

Studiul literaturii de specialitate şi realitatea practică relevă faptul că urmează să se facă distincţie între noţiunile de "devianţă", "delincvenţă", "infracţionalitate" şi "criminalitate". Asemenea preocupări sunt pe deplin justificate, dacă ne referim la faptul că urmările acestor fenomene afectează drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului, în general, şi, în particular, pe cele ale persoanelor direct vizate.

Un rol aparte revine conceptului de "delincvenţă juvenilă", care deseori este folosit cu înţelesuri diferite nu doar în vorbirea curentă, ci şi în limbajul ştiinţific.Menţionăm că termenul de "delincvenţă juvenilă" nu este întâlnit nici în legislaţia penală din ţara noastră, nici în dreptul pozitiv al altor state, acesta fiind o creaţie a doctrinei penale şi a teoriilor criminologice şi sociologice în încercările lor de a grupa o serie de infracţiuni în funcţie de criteriile de vârstă, or faptele penale reprezintă o serie de particularităţi determinate de nivelul de maturitate biologică. În lucrările de delincvenţă juvenilă este întâlnit şi termenul de "predelincvenţă". El desemnează fie situaţia minorului care, deşi a săvârşit o faptă prevăzută de lege, nu răspunde penal din cauza vârstei, fie situaţia minorului care are un comportament imoral, fără ca faptele respective să fie prevăzute de legea penală. Se prezumă astfel că minorul respectiv nu este altceva decât un potenţial delincvent.

Urmează să facem distincţie între noţiunile de "delincvenţă" şi "devianţă", având în vedere că sfera conceptului de "devianţă" este mai largă, incluzând-o şi pe cea de "delincvenţă". Menţionăm că devianţa reprezintă un tip de comportament care se opune celui conformist şi care constă în manifestări ce violează normele scrise sau nescrise ale societăţii ori ale unui grup social particular. Conceptul de "delincvenţă juvenilă" nu include şi categoria "tinerilor adulţi", pentru care încă nu a fost stabilită o limită de vârstă. Legislaţia penală din Germania, România optează pentru vârsta de 18-21 de ani, în timp ce în SUA această categorie include tinerii cu vârsta cuprinsă între 20 şi 23 de ani. Considerăm că în acest caz este vorba nu numai de natura strict psihologică sau psihosocială a acestor persoane, ci şi de problema sistemului sancţionator penal distinct pentru "tineri adulţi" care trebuie să constituie obiectul unei cercetări ştiinţifice complexe, în care urmează să fie analizat contextul social, moral şi economic dintr-o anumită ţară şi într-o anumită etapă istorică, luând în considerare şi eficacitatea lui preventivă atât de ordin general, cât şi special.

Prin urmare minoritatea penală, reprezintă un concept cunoscut de unele popoare din timpuri străvechi şi care şi-a găsit expresia juridică fie în legislaţia scrisă, fie în dreptul cutumiar al primelor organizări statale. Astfel, legislaţia babiloniană (Codul lui Hamurappi) face răspunzător pentru un prejudiciu nu pe cel care l-a cauzat, ci pe cel care este apt să dea o satisfacţie materială victimei sau rudelor acesteia. Filosofii Greciei Antice, Aristotel şi Platon, susţineau ideea iresponsabilităţii penale a copilului.