Criminologie - Terorismul

Noţiunea de terorism este cunoscută omenirii de la începutul istoriei, dar în istorie acest termen a apărut după revoluţia franceză din 1789.

ETIMOLOGIE : Termenul « terorism » provine din limba arabă , înseamnă “consumator de haşiş” şi desemna o grupare de musulmani sectanţi fanatici, care sub influenţa drogurilor erau folosiţi de conducătorii ei pentru a răspândi prin violenţă şi crimă teroare în rândul populaţiei.

O a II-a opinie este că termenul de terorism vine din limba latină, de la cuvintele terror-terroris, şi are conotaţie militară. Terorismul era folosit de legiunile romane pentru a impune legea lor, înspăimântând populaţia şi obligând-o astfel la supunere.

DEFINIŢIE : Definiţiile date terorismului sunt numeroase şi foarte diversificate. Unele consideră acest fenomen ca fiind normal, ca reacţie la „virusarea“ sistemelor societale şi la bulversarea sistemelor de valori, altele îl plasează în formele extreme de manifestare a violenţei umane, iar cele mai multe îl consideră un fenomen de patologie socială, adică o reacţie anormală, asimetrică, chiar atipică şi, în general, cu totul disproporţionată la progres, la tendinţele evolutive ale societăţilor. Desigur, aceste definiţii îşi au importanţa lor, întrucât analizează, din varii puncte de vedere, un fenomen – fenomenul terorismului – şi îl plasează într-o ontologie socială şi ea foarte diversificată şi foarte complexă.

In limba română termenul a fost preluat din cuvântul francez « terrorisme » şi înseamnă totalitatea actelor de violenţă comise de un grup sau de o organizaţie pentru a crea un climat de insecuritate sau pentru a schimba forma de guvernământ a unui stat - (Def. 1). Tot din limba franceză (« terroriste ») provine şi termenul « terorist » = persoană care terorizează ; partizan, adept al terorismului. Mulţi teoreticieni definesc terorismul ca războiul celui slab împotriva celui puternic. Aceste definiţii sunt relative şi vin, de regulă, din partea celor puternici. La originea sa, terorismul a fost un mijloc al celor puternici pentru supunerea celor slabi. Nici acum nu se poate spune că o astfel de perspectivă a dispărut. Acţiunile unora dintre ţările occidentale sunt percepute în multe locuri de pe planetă ca fiind de tip terorist. În condiţiile actuale, terorismul este, deopotrivă, acţiune (sau reacţie) a celui slab împotriva celui puternic, dar şi acţiune a celui puternic pentru a-şi extinde puterea.

Primele încercări de definire a terorismului din punct de vedere juridic au apărut în timpul „Conferinţelor Internaţionale pentru Unificarea Legii Penale”, prin intermediul lui Quintilliano Saladana, care a introdus, în 1925, în cadrul Academiei de la Haga, conceptul de „crimă internaţională” (ce includea în sfera sa de definire crimele împotriva drepturilor omului şi crimele comise împotriva şefilor statelor străine sau a reprezentanţilor diplomatici ai acestora). Datorită inabilităţii statelor de a cădea de acord asupra definirii „crimei politice” sau a determinării exacte a ceea ce constituie un act terorist, patru conferinţe internaţionale au eşuat în încercarea de a defini terorismul.

În cadrul conferinţei de la Copenhaga din anul 1935 se ajunge la definirea juridică a terorismului ca „act voluntar comis împotriva vieţii, integrităţii fizice, sănătăţii sau libertăţii oficialităţilor; orice act care primejduieşte o comunitate, creează o stare de teroare în vederea schimbării autorităţi publice sau împiedicarea acţiunilor acesteia, sau care urmăreşte deranjarea relaţiilor internaţionale ” - (Def. 2).

Prima „Conferinţă a Ligii Naţiunilor pentru prevenirea şi pedepsirea teroris¬mului” a avut loc între anii 1935-1936, în cadrul acesteia adoptându-se definirea actelor teroriste ca „actele criminale îndreptate împotriva unui stat, astfel gândite şi concepute să creeze teroare în minţile persoanelor particulare, a grupurilor sociale sau a opiniei publice ”.

Terorismul reprezintă un fenomen social extrem de complex, constând din manifestarea spectaculoasă a violenţei, cu scopul de a atrage atenţia, a înspăimânta, a chinui şi a impune un anumit tip de comportament, uneori, pur şi simplu pt. a teroriza, printr-o gamă foarte diversificată de acţiuni-limită, în care omul este deopotrivă armă şi victimă, călău şi condamnat - (Def. 3).

Însumat, luat adică la nivelul efectelor psihologice şi nesiguranţei cetăţeanului, terorismul este un fenomen, este un război. Dar micile grupuri teroriste, chiar şi organizaţiile teroriste (care numără de la câţiva membri la câteva zeci, rareori sute de membri), nu sunt forţe sociale reprezentative. Acţiunile şi mişcările teroriste nu pot fi încadrate în mari ideologii, în mari mişcări de idei, nici chiar cele care ţin de fundamentalismul islamic.

O bună perioadă de timp, terorismul a fost şi mai este încă privit ca infracţiune, ca exercitare extremă a violenţei pentru obţinerea unor efecte în stradă, în lumea interlopă, în mediile corupte. Precizările care s-au făcut ulterior cu privire la încadrarea terorismului în sistemul acţiunilor politice aduc o oarecare claritate în judecarea actelor de acest tip. Având determinaţie politică, terorismul este război, şi anume război asimetric. Definiţia clausewitziană potrivit căreia războiul este continuarea politicii prin alte mijloace rămâne valabilă. Deci terorismul poate fi definit foarte bine, aşa cum este uneori definit şi războiul, ca sfârşit al politicii - (Def. 4).

(Def. 5)Definiţia juridică a terorismului poate fi „concentrată” în următoarea formulare: Orice act ilicit de extremă violenţă comis de unul sau mai mulţi indivizi sau de grupuri organizate, acţionând în nume propriu sau cu aprobarea, încurajarea, acceptul tacit sau susţinerea unui stat,săvârşite împotriva unor persoane sau bunuri, în urmărirea unui obiectiv ideologic, politic, social sau religios, susceptibil să pună în pericol numeroase vieţi omeneşti sau bunuri importante şi să aducă grave prejudicii păcii şi securităţii internaşionale.

Actele de terorism reprezintă diferite acţiuni violente, prin care persoane sau grupuri de persoane: atentează la viaţa şi la integritatea corporală sau bunurile unor demnitari, personalităţi politice, a membrilor familiei acestora; săvârşesc asemenea acte, împotriva unor grupări politice, organizaţii sociale, instituţii, grupuri de persoane reunite, în mod organizat sau aflate, în mod întâmplător, în locuri sau localuri publice sau private. Dacă asemenea acte sunt îndreptate contra ordinii internaţionale, atunci ele pun în pericol relaţiile internaţionale, constituie o ameninţare directă împotriva păcii, pot crea tensiuni şi înrâutăţi relaţiile dintre state, produc instabilitate într-o anumită zonă geografică ori situaţii de confruntări şi-n orice caz, prejudiciază climatul internaţional. Scopul urmărit, prin aceste acte, este să atragă atenţia lumii asupra existenţei teroriştilor şi obiectivelor lor ori să tragă foloase materiale (asasinate şi răpiri de persoane în vederea răscumpărării, incendieri şi distrugeri etc.).

În secolul XX terorismul internaţional săvârşit în timp de pace a luat o amploare deosebită. Principala caracteristică a terorismului este intimidarea prin violenţă, mijloacele folosite fiind extrem de variate, incluzând răpirea de persoane, luarea de ostatici, asasinatul, execuţiile sumare, producerea de explozii, distrugerea unor edificii publice, sabotarea căilor ferate, a unor instalaţii industriale ori a mijloacelor de telecomunicaţii, deturnarea sau capturarea unei garnituri de tren, a unei nave sau aeronave, ruperea unor diguri, otrăvirea apei potabile (a râurilor, fântânilor sau rezervoarelor de apă), producerea şi răspândirea unor boli contagioase. La metodele “tradiţionale” s-au mai adăugat şi noi forme, cum ar fi atentatele contra şefilor de state, atacarea misiunilor diplomatice şi a diplomaţilor, atentate împotriva personalităţilor politice sau a unor persoane particulare cunoscute pentru opiniile lor, atacarea unor instituţii publice sau întreprinderi comerciale, a avioanelor, a forţelor de ordine ş.a. În perioada care a trecut, au fost comise acţiuni teroriste, îndreptate împotriva şefilor de stat, de guvern sau a altor oameni politici, instituţii ori împotriva unor grupuri de persoane refugiate pe teritoriul unor state străine; dacă asemenea acţiuni sunt săvârşite cu ajutorul, încuviinţarea sau ştiinţa altor state, aceste acte constituie terorism de stat. Conducerile statelor care practică terorismul, poarta o gravă răspundere, nu numai pentru victimele pe care le fac şi pentru consecinţele care se pot declanşa, dar se fac vinovate şi de violarea dreptului intemaţional. Juriştii consideră că acţiunile teroriste sunt îndreptate împotriva ordinii juridice interne din statele respective, dar ele constituie, în acelaşi timp, şi o infracţiune internaţională.

În faţa unui asemenea pericol care, în secolul nostru a devenit un adevărat flagel, statele au luat o atitudine netă de respingere şi hotărârea de a-l reprima, colaborând între ele în acest scop, conştientizând faptul că terorismul are un caracter transnaţional şi intenaţional.