Critica Descentralizării în România

Descentralizarea în administraţia publică este un regim juridic în care rezolvarea problemelor locale nu se mai face de funcţionari numiţi de la centru ci de către cei aleşi de corpul electoral. În acest regim administrativ, statul conferă unor autorităţi publice şi dreptul de exercitare a puterii publice în unele probleme.

Descentralizarea este un proces de dezvoltare organizaţională, un proces de tranziţie de la un tip de sistem spre unul fundamental diferit, totul realizat în vederea creşterii calităţii serviciilor oferite comunităţii.

Cu toate că au fost multe probleme, trebuie totuşi recunoscut că procesul de descentralizate în România a făcut paşi importanţi, decisivi. Atingerea obiectivelor economiei de piaţă, angajarea României pe drumul ireversibil al democraţiei, al integrării în structurile Uniunii Europene, impune continuarea accelerată, până la finalizare, a acţiunii de descentralizare, inclusiv a celei financiare.

Continuarea procesului de descentralizare într-un ritm mult mai susţinut ca până acum şi într-o formă mult mai concretă şi realistă este condiţia cea mai importantă pentru reuşita deplină a reformei în administraţia publică din România.

O importanţă deosebită în această direcţie o au autorităţile administraţiei publice locale, care prin activitatea practică, prin acumularea de experienţă internă şi internaţională în domeniu, prin managementul realizat, trebuie să fie principalul actor în acest proces.

Descentralizarea reprezintă un sistem de organizare administrativă care permite colectivităților umane sau serviciilor publice să se administreze între ele însele, sub controlul statului, care le conferă personalitate juridică, le permite constituirea unor autorități proprii și le dotează cu resursele necesare.

Esența descentralizării administrative constă în transferarea unor atribuții ale diverselor autorități centrale unor autorități care funcționează în unitățile administrativ-teritoriale și chiar autorităților colectivităților locale. Prin descentralizare, administrația publică devine mai eficientă și mai operativă, problemele care interesează populația nu se mai îndosariază în birourile ministeriale, ci ele se soluționeaza la nivele inferioare, în condiții de oportunitate și de operativitate sporită.

Descentralizarea cunoaște două forme: descentralizarea administrativă teritorială și descentralizarea tehnică. Descentralizarea care privește colectivitățile locale poartă denumirea de descentralizare administrativă teritorială, iar cea care are în vedere serviciile administrației publice de stat se numește descentralizare tehnică. Descentralizarea administrativă teritorială este legată de recunoașterea colectivităților locale și a dreptului acestora de a se administra ele însele. Pentru ca o colectivitate locală să fie considerată descentralizată este necesar să fie îndeplinite următoarele condiții:

- colectivitatea locală să beneficieze de personalitate juridică;

-colectivitatea locală să dispună de autorități administrative proprii;

-supravegherea colectivității locale de către autorități numai prin intermediul unor forme de control stabilite de lege; 1. Recunoaștrea personalității juridice a colectivităților locale, înțelese ca elemente ale colectivității naționale, are la bază existența unor interese proprii ale acestor colectivități sau a unor probleme locale specifice. Pe de altă parte, statul nu este apt să soluționeze prin mijloacele de care dispune și în condiții de operativitate și eficiență, ansamblul acestor probleme. „De aceea, statul e cel care stabilește care dintre problemele ce intră la un moment dat în sfera administrației de stat vor fi de competența serviciilor publice statale și care vor intra în sfera de competență a autorităților locale. De regulă, sfera problemelor locale este stabilită sau delimitată prin Constituție ori prin lege. Existența acestor probleme specifice ale colectivităților locale, presupune și existența unor mijloace materiale de realizare a acestora, cum ar fi patrimoniul propriu, un corp de funcționari care să gestioneze treburile publice, o anumită autonomie financiară care se bazează pe existența unui buget propriu. Pe o asemenea bază, colectivităților locale li se acordă personalitate juridică, asigurânduli-se posibilitatea de a participa la circuitul juridic în nume propriu.

În acest mod, colectivitățile locale, organizate în circumscripții administrative care coincid sau diferă de unitățile administrativ-teritoriale ale statului, dobândesc personalitate juridică, devin persoane juridice. Exercitarea atribuțiilor acestor persoane juridice este încredințată autorităților proprii ale acestora, care se bucura și de autonomie. În condițiile stabilite de lege, aceste autorități sunt autonome în exercitarea atribuțiilor persoanelor juridice pe care le reprezintă, dar nu pot ieși de sub controlul alegătorilor și al statului, exercitat pe căi legale”.(Dumitru Brezoianu, 2008, p. 134)