Crizele din Europa

Introducere

După natura şi modul de manifestare, crizele îşi pot avea originea la nivel:economico-financiar;politic;militar;social;cultural;de mediu.Aceste niveluri reprezintă palierul clasic de desfăşurare a competiţiei pentru resurse, în special cele energetice, a rivalităţilor etnice şi religioase (care, nu de puţine ori, generează conflicte violente de natură etnică, religioasă sau combinate, etnico-religioase, reuşind chiar să transceadă graniţele naţionale, prin existenţa afinităţilor etnice sau religioase, şi să creeze, astfel, instabilitate în zonele de graniţă, apărând riscul de extindere a conflictului pe teritoriile mai multor state) sau a descompunerii statelor.

Acestora li s-au adăugat, în ultimele decenii, surse de instabilitate ce îşi au originea în fenomene ca:terorismul;proliferarea armelor şi tehnologiilor pentru arme de distrugere în masă;traficul de arme şi de droguri;imigraţia ilegală.Spre deosebire de cele care se manifestă în cadrul palierului clasic, acestea din urmă prezintă o caracteristică specială, dată de faptul că urmările lor nu sunt limitate la un nivel anume (de exemplu: politic, economic, social ş.a.), ele fiind resimţite la toate nivelurile acestui palier, ceea ce le face să fie considerate surse majore de instabilitate, cu repercusiuni atât asupra securităţii naţionale, cât şi a celei regionale şi, implicit, globale (atentatele teroriste, de exemplu).

Am considerat necesar sa-mi îndrept atenţia asupra principalelor crize ce au avut importante efecte in istoria Europei.Care sunt cauzele si modurile de desfasurare a crizelor? Ce efecte au provocat? Ce ar putea destabiliza Europa în acest moment? Care este originea şi natura surselor de instabilitate din Europa? Acestea sunt întrebările pe care le-am considerat punctul de pornire în realizarea referatului de faţă.

1. Primul razboi mondial

În ziua de 28 iunie 1914 Franz Ferdinand, arhiducele Austriei şi moştenitorul tronului Austro-Ungar, a fost asasinat la Sarajevo de Gavrilo Princip, un student sârb bosniac. Acesta a făcut parte dintr-un grup de cincisprezece asasini, susţinuţi de Mâna Neagră, o societate secretă fondată de naţionalişti pro-sârbi, cu legături în armata Serbiei. Asasinatul a amorsat tensiunea gravă, care exista deja în Europa. Rebeliunile de la Sarajevo provocate de asasinarea arhiducelui Franz Ferdinand au fost instigate de minoritatea sârbă. Deşi acest asasinat a fost considerat ca detonatorul direct pentru Primul Război Mondial, cauzele reale trebuie căutate în deceniile premergătoare, în reţeaua complexă de alianţe şi contrabalansuri care s-au dezvoltat între diferitele puteri europene, în urma înfrângerii Franţei şi a formării statului german sub conducerea lui Otto von Bismarck, în 1871. Cauzele Primului Război Mondial constituie o problemă complicată din cauza multitudinii factorilor implicaţi, între care: naţionalismul, disputele anterioare nerezolvate, sistemul de alianţe, guvernarea fragmentară, întârzieri şi neînţelegeri în comunicaţia diplomatică, cursa înarmărilor, etc.

1.1. Cauze şi responsabilităţi

Există multe ipoteze care încearcă să explice cine, sau ce, a fost vinovat pentru începutul Primului Război Mondial. Primele explicaţii, prevalente în 1920–1930, accentuau versiunea oficială, care, în conformitate cu Tratatul de la Versailles şi Tratatul de la Trianon, plasa întreaga responsabilitate asupra Germaniei şi aliaţilor săi. Versiunea oficială a fost o ipoteză bazată pe ideea că războiul a început când Austro-Ungaria a invadat Serbia, susţinută de Germania care a invadat Belgia şi Luxemburg fără provocare. În această viziune, ipoteza este că responsabilitatea pentru război s-a creat prin agresiunea Germaniei şi a Austro-Ungariei, în timp ce Rusia, Franţa şi Marea Britanie au ripostat legitim acestei agresiuni. Această idee a fost, ulterior, apărată de istorici ca Franz Fischer, Imanuel Geiss, Hans-Ulrich Wehler, Wolfgang Mommsen, şi V.R. Berghahn. Cu timpul, alţi analişti au luat în consideraţie şi factori suplimentari precum, de exemplu, rigiditatea planurilor militare ruse şi germane, dată fiind importanţa concepţiei de a ataca primul şi de a executa planurile militare într-un ritm rapid).

Unii observatori au sugerat că, pe parcursul mai multor decenii, britanicii au fost obişnuiţi cu războaie coloniale, unde au triumfat rapid şi uşor, iar din aceste considerente au întâmpinat Marele război cu mare entuziasm. Totuşi, dificultăţile întâlnite de Marea Britanie în războiul Zulu (1879) şi în cel de-al doilea război boer (bur) (1899-1902, au redus probabilitatea că britanicii au fost atât de naivi în privinţa potenţialului unui război major. Faptul că nici o forţă politică importantă nu s-a opus războiului a însemnat că cei care nu erau de acord cu el nu aveau destulă putere pentru a organiza o opoziţie viabilă, cu toate că pe durata războiului au existat proteste minore.

O altă cauză a războiului a fost formarea alianţelor şi a militarismul. Un exemplu de militarism a fost construirea vasului HMS Dreadnought, o navă de luptă revoluţionară, care avea o superioritate majoră faţă de navele anterioare, numite "pre-dreadnought". Noul vas a mărit puterea maritimă a Marii Britanii şi a lansat o competiţie

acerbă în construcţia vaselor între Marea Britanie şi Germania din cauza Noului imperialism. În general, naţiunile care făceau parte din Antanta se temeau de cele care aparţineau la Tripla Alianţă şi vice versa.

Liderii civili ai puterilor europene se aflau în mijlocul mai multor valuri de fervoare naţionalistă, care a crescut, treptat, în Europa, pe parcursul deceniilor anterioare. Această evoluţie a redus opţiunile viabile ale politicienilor în iulie 1914. Eforturile diplomatice intense, menite să medieze conflictul austro-sârb, deveniseră irelevante, deoarece acţiunile agresive din partea Germaniei şi a Rusiei nu făceau altceva decât să sporească, treptat, gravitatea conflictului.

Capacitatea redusă a mijloacelor de comunicare folosite în 1914 a contribuit la agravarea conflictului: toate naţiunile utilizau încă telegraful şi ambasadorii lor ca principală metodă de comunicare, cauzând astfel întârzieri de ore sau chiar de zile întregi.

1.2. Victime

Soldaţi aliaţi morţiBelgia: 13.700 Imperiul Britanic: 908.000 Australia: 60.000 Canada: 55.000 India: 25.000 Noua Zeelandă: 16.000 Africa de Sud: 7.000 Regatul Unit: 715.000 Franţa: 1.240.000 Coloniile franceze: 114.000 Grecia: 5.000 Italia: 650.000 Japonia: 300 Muntenegru: 3.000 România: 336.000 Rusia: 1.700.000 Serbia: 45.000 Statele Unite: 50.600 Total:7.936.00Soldaţi morţi ai Puterilor CentraleGermania: 2.770.000 Austro-Ungaria: 1.500.000 Bulgaria: 827.500 Turcia: 35.000 Total: 5.132.500

Civili morţi Germania: 760.000 Austro-Ungaria: 300.000 Belgia: 30.000 Regatul Unit: 31.000 Bulgaria: 275.000 Franţa: 40.000 Grecia: 132.000 România: 275.000 Rusia: 3.000.000 Serbia: 650.000 Turcia: 1.000.000

2. Marea criză economică sau Marea depresiune

A fost o perioadă caracterizată printr-o scădere dramatică a activităţii economice mondiale. Primele semne ale crizei s-au manifestat încă din anul 1928.Începutul marii crize economice în Statele Unite este de obicei asociată cu prăbuşirea bursei de acţiuni din ziua de marţi (aşa-numita Marţea neagră) 29 octombrie 1929. Criza economică a avut efecte devastatoare, atât în ţările puternic industrializate cât şi în cel mai puţin dezvoltate, a căror economii depindeau în cea mai mare măsură de exporturile de materii prime. Nivelurile comerţului mondial au scăzut rapid, la fel cum au scăzut de altfel şi veniturile personale, veniturile bugetare şi profitul din afaceri. Oraşele din întreaga lume au suferit puternic de pe urma crizei, în special cele care depindeau de industria grea. Activitatea în construcţii a fost practic oprită. Zonele rurale a suferit de pe urmna scăderii preţurilor mărfurilor agricole cu 40 – 60%. Mineritul şi exploatare lemnului au avut probabil cea mai dramatică scădere, deoarece cererea scăzuse puternic iar alternativele de reangajare a a muncitorilor mineri sau forestieri erau cele mai reduse.

Marea depresiune economică s-a încheiat în momente diferite în ţările globului. În majoritatea ţărilor au fost concepute programe de refacere şi cele mai multe au trecut prin diferite prefaceri politice, care le-au împins spre extremele dreaptă sau stângă. Societăţile bazate pe democraţia liberală au ieşit puternic slăbite din criză şi dictatorii precum Adolf Hitler, Iosif Vissarionovici Stalin sau Benito Mussolini au ajuns la conducerea unora dintre cele mai puternice state şi au pregătit condiţiile pentru declanşarea în 1939 a celui de-al doilea război mondial.