Curtea Constituțională

I. Premisele creării Curţii Constituţionale

Odată cu apariţia Constituţiei in lume, ca lege fundamentala şsi incontestabilă, caracterizată prin supremaţie şi aşezarea sa în vârful ierarhiei juridice, corelată cu funcţionarea democratica a puterilor publice, statul d drept, exigenţa protecţiei libertaţilor cetăţeneşti, dar şi cu situaţiile de încălcare prin legi a normelor sale a impus crearea unei instituţii a controlului de constituţionalitate.S-a născut astfel funcţia sa, controlul, care a declanşat găsirea unei autoritaţi, un organ politic sau de stat căruia să-i revină exercitarea acestei prerogative.

Crearea oricărei instituţii, juridice sau politice, pune în discutie, o varietate de atitudinii, de la simple intrebări, pâna la neînţelegerea şi chiar respingerea sa. Aceasta nu a ocolit nici Curtea Constituţională a României.

Găsirea unei soluţii îin ceea ce priveşte organul căruia să-i revina atribuţiile de control a Constituţiei a aflat mai multe dificultăţi, căci problema era tocmai controlul asupra actelor Parlamentului, autoritatea împuternicită direct de popor.

S-au oferit doua soluţii, ca legea să fie lăsată în afara vreunui control, şi astfel Parlamentul urma sa aibă posibilitatea de a manifesta o putere absolută şi nelimitată, ceea ce ar contravine separaţiei puterii in stat; sau crearea unei ”autorităţi” care să valorifice supremaţia Constituţiei.

De asemenea se punea şi problema dacă autoriitaţile clasice, legislativul, executivul sau judecătorescul sunt competente de a înfăptui controlul constituţionalitaţii legilor. Însa s-a ajuns la concluzia că o incrediţare a funcţiei de control unei autorităţi statale, care îndeplinesc scopurile şi funcţiile lor clasice în sistemul de stat, duce la riscul de a afecta separaţia puterilor în stat. Ca adaos la funcţiile tradiţionale, ar duce la denaturare echilibriului dintre legislativ, executiv şi judecătoresc.

De aceea, cu timpul s-a impus controlul jurisdicţional unei autorităţi special instituite. Această autoritate nu este şi nici nu trebuie să fie o altă putere de stat, ci tocmai expresia colaborării şi a controlului reciproc dintre autorităţile clasice.

Profesorul Louis Favoreau, un incontestabil în domeniul juridic, precizează existenţa a doua modele în ceea ce priveşte autorităţile competente să înfăptuiască controlul constituţionalităţii, modelul american şi modelul European .

Modelul european, numit şi Kelsian, după numele lui Hans Kelsen, s-a dezvoltat îndeosebi duap al II-lea război mondial şi constă în încredinţarea controlului constituţionalităţilor legilor unor jurisdicţii specializateşi distincte.

Se consideră că jurisdicţia se situează în afara puterilor statale, dar care este un garant al separaţiei puterii în stat. Asteful jurisdicţia este creata pentru a se ocupa special şi exclusiv de contenciosul constituţional, situată în afara sistemului jurisdicţional ordinar şi independentă de acesta şi de puterile publice.

Autorităţile jurisdicţionale, distincte şi specializate sunt denumite: curţi constituţionale, tribunale onstituţionale sau curţi de arbitraj.

Fără îndoială, şi Curtea Constituţională este o valoificare a acestor reguli, precum şi tradiţia democratică din România, ea încadrându-se prin structură, împuterniciri şi procedură în specificul sistemului constituţional românesc.

Modelul american se bazează pe controlul judecătoresc al constituţionalităţii legilor.Partizanii acestuia îl justifică luând în considerare capacitatea judecatorilor de interpreta şi aplica legile, şi de a sancţiona în caz de nerespectare şi încălcare a acestora. Dreptul judecătorilor în verificarea conformităţii legii cu Constituţia este motivată şi prin separarea puterilor în stat , care implică colaborarea puterilor.Puterii judecătoreşti îi revne astfel misiunea de a fi “regulatorul bunei funcţionări a principiului separaţiei puterii în stat”.

Un important interes îl prezintă controlul judecătoresc din S.U.A. Deşi Constituţia S.U.A nu a atribuit Curţii Supreme dreptul de control al constituţionalităţii legilor, aceasta şi-a arogat dreptul de a decide asupra constituţionalităţii legilor prin una din cele mai îndrăzneţe decizii, dată în celebra afacere Marbory versus Madison in 1803. Această decizie poate fi considerată actul de naştere al “modelului american”, ce a fost receptat în tip şi de alte state, chiar şi europene.

Dacă analizăm sistemele constituţionale actuale, sunt competente de exercitarea unui asemenea control de constituţionalitate atât autorităţile judecătoreşti obişnuite în S.U.A(Curtea Supremă şi celelalte curţi), cât şi autorităţile specializate, precum: Curtea Constituţională în Italia şi Austria, Curtea de arbitraj în Belgia, Tribunalul Constituţional îm Spania şi Portugalia.

În ceea e priveşte România, se observă că în timp au fost împuternicite cu acest control:

1) Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie(1923, 1938).

2) Marea Adunare Naţională(1965).

3) Curtea Constituţionalo(art. 144 din Constituţia actuală).

Modelul american a fost receptat, cu mai puţină rezonanţă şi îm România, sub forma controlului judecătoresc difuz, sub regimul Constituţiei din 1866, concretizat în celebrul proces al Tramvaielor(1912) , şi mai apoi controlul judecătoresc concentrat, consacrat prin Constituţia din anul 1923 şi 1938.

În concluzie, se consideră că cea mai pertinentă soluţie este încredinţarea controlului constituţionalităţii legilor unei autorităţi competente, specializate, unei Curţi Constituţionale, situată în afara sistemului jurisdicţional ordinar şi independentă de acesta si de puterile publice