Curtea de Justiție a Uniunii Europene

De la crearea sa, în 1952, misiunea Curtii de Justitie a Uniunii Europene este de a garanta „respectarea legii în interpretarea şi aplicarea" tratatelor. În cadrul acestei misiuni, Curtea de Justitie a Uniunii Europene:

-controlează legalitatea actelor institutiilor Uniunii Europene;

-se asigură că statele membre îşi îndeplinesc obligaţiile rezultate din tratate şi

-interpretează dreptul Uniunii la solicitarea instantelor nationale.

Astfel, aceasta reprezintă autoritatea judiciară a Uniunii Europene si, în colaborare cu instantele din statele membre, asigură aplicarea si interpretarea uniformă a dreptului Uniunii.

Curtea de Justitie a Uniunii Europene, al cărei sediu este la Luxemburg, este compusă din trei instante: Curtea de Justitie, Tribunalul (creat în 1988) si Tribunalul Functiei Publice (creat în 2004). De la crearea acestora, au fost pronuntate de către cele trei instante aproximativ 15 000 de hotărâri.

Prin intermediul jurisprudenţei sale, Curtea de Justiţie a consacrat obligaţia administraţiilor şi a instanţelor naţionale de a aplica pe deplin dreptul Uniunii în cadrul sferei lor de competenţă şi de a proteja drepturile conferite de acesta cetăţenilor (aplicarea directă a dreptului Uniunii), fără a aplica însă orice dispoziţie contrară din dreptul naţional, fie aceasta anterioară sau ulterioară normei Uniunii (supremaţia dreptului Uniunii asupra dreptului naţional).

Evoluţia jurisprudenţei sale ilustrează contribuţia Curţii la crearea unui spaţiu juridic care îi priveşte pe cetăţeni, fiind menit să le protejeze drepturile conferite acestora de legislaţia Uniunii în diverse domenii ale vieţii lor cotidiene.

În jurisprudenţa sa (începând cu hotărârea Van Gend & Loos din 1963), Curtea a introdus principiul efectului direct al dreptului comunitar în statele membre. Acesta permite cetăţenilor europeni să invoce în mod direct normele juridice ale Uniunii în faţa instanţelor judecătoreşti naţionale.

În 1964, hotărârea Costa a stabilit supremaţia dreptului comunitar asupra dreptului intern. În această cauză, o instanţă judecătorească italiană solicitase Curţii de Justiţie să stabilească dacă legea italiană de naţionalizare a sectorului producţiei şi distribuţiei energiei electrice era compatibilă cu anumite norme din Tratatul CEE. Curtea a introdus doctrina supremaţiei dreptului comunitar, întemeindu-se pe specificitatea ordinii juridice comunitare, care trebuie să beneficieze de o aplicare uniformă în toate statele membre.

În 1991, în hotărârea Francovich şi alţii, Curtea a creat o altă noţiune fundamentală, şi anume aceea a răspunderii unui stat membru în privinţa particularilor, pentru prejudiciile cauzate acestora prin încălcarea dreptului comunitar de respectivul stat. Prin urmare, începând cu 1991, cetăţenii europeni dispun de o acţiune în despăgubiri împotriva statului care încalcă o normă comunitară.

Începând cu hotărârea Cassis de Dijon, pronunţată în 1979, referitoare la principiul liberei circulaţii a mărfurilor, comercianţii pot să importe în ţările lor orice produs care provine din altă ţară a Uniunii, cu condiţia ca acesta să fi fost produs şi comercializat în mod legal în acea ţară şi ca niciun motiv imperativ privind, de exemplu, protecţia sănătăţii sau a mediului înconjurător, să nu se opună importului acestuia în ţara în care va fi consumat.

Întrucât fiecare stat membru are propria limbă si un sistem juridic specific, Curtea de Justitie a Uniunii Europene este o institutie multilingvă. Regimul său lingvistic nu are echivalent în nicio altă instantă din lume, deoarece fiecare dintre limbile oficiale ale Uniunii poate fi limbă de procedură. Astfel, Curtea are obligatia să respecte un multilingvism integral ca urmare a necesitătii de a comunica cu părtile în limba procesului si de a asigura difuzarea jurisprudentei sale în toate statele membre.