Curtea de Justiție a Uniunii Europene în raport cu suveranitatea și independența statelor membre

1.1. Curtea de Justiție a Uniunii Europene - instanță supranațională

Timp de secole, în cazul conflictelor interstatale, conform principiului jus ad bellum (dreptul războiului), care a fost considerat exprimarea supremă a suveranității, statul era îndreptățit să-și asume rolul de arbitru în cazul unui conflict care îl viza. Datorită evoluției relațiilor interstatale și, respectiv, a conceptului de suveranitate, statele au sesizat efectul benefic al creării unor organe permanente de jurisdicție internațională, cum ar fi Curtea Internațională de Justiție a ONU, Curtea de Justiție a Uniunii Europene, astfel încât în prezent rolul de arbitru internațional a fost acordat organismelor internaționale.

Chiar de la începuturile construcției europene, era evident că supremația legii avea să constituie elementul de bază pentru funcționarea eficientă a Uniunii Europene în ansamblu. Constituirea Comunității Economice a Cărbunelui și Oțelului a servit drept context pentru înființarea Curții de Justiție a Uniunii Europene în 1952.

În cadrul negocierilor privind semnarea Tratatului de la Paris, statele membre vizualizau prin această instituție un organ de control al legalității actelor emise de Comunitate, precum și un mediator între instituțiile europene și statele membre, în special garant al neamestecului autorităților Comunității Economice a Cărbunelui și Oțelului în competențele care țin exclusiv de suveranitatea statelor.

Aspirația la un sistem juridic urmărea asigurarea unei interpretări autoritare a legislației Uniunii și un mijloc reparatoriu celor pentru care a fost elaborată legea, astfel încât procesul structurii europene să dobândească soliditate și previzibilitate, ceea ce i-ar conferi viabilitate.

Actualmente, CJUE este o instituție jurisdicțională a UE, căreia tratatele constitutive i-au atribuit sarcina de a veghea asupra interpretării și aplicării corecte a dreptului Uniunii.

Pentru a conștientiza natura juridică a CJUE, I. Bărbulescu menționează faptul că trebuie mai întâi analizate particularitățile principale ale acestei instituții:

- Curtea de Justiție aplică o jurisdicție de „unică instanță”;

- jurisdicția Curții este obligatorie;

- jurisdicția Curții este exclusivă, deoarece nicio altă instanță națională sau internațională nu se poate pronunța referitor la sectoarele care sunt de competența sa;

- totodată, jurisdicția Curții este una specială, aceasta având competențe doar în domeniile regularizate de dreptul UE;

- în anumite cazuri, și particularii se pot adresa Curții de Justiție;

- deciziile Curții sunt obligatorii, având forță executorie în teritoriul statelor member . 2

Toate aceste particularități l-au determinat pe I. Bărbulescu să afirme: „chiar dacă prin unele competențe pare a avea o natură juridică administrativă, iar prin altele o natură juridică internațională clasică, Curtea de Justiție poate fi mai degrabă asimilată jurisdicției de tip contencios administrativ și constituțional” .

În conformitate cu tratatele, CJUE hotărăște:

a) cu privire la acțiunile introduse de un stat membru, de o instituție ori de persoane fizice sau juridice;

b) cu titlu preliminar, la solicitarea instanțelor judecătorești naționale, cu privire la interpretarea dreptului Uniunii sau la validitatea actelor adoptate de instituții;

c) în celelalte cazuri prevăzute în tratate.

Astfel, rolul CJUE este de a interpreta legislația UE pentru a asigura o aplicare uniformă de către statele membre și soluționarea litigiilor juridice dintre statele membre și UE. În acest sens, CJUE exercită controlul legalității actelor instituțiilor UE; interpretează dreptul UE la solicitarea instanțelor naționale; asigură îndeplinirea obligațiilor rezultate din tratate de către statele membre .

CJUE este constituită din: Curtea de Justiție, Tribunal (creat în 1988) și tribunale specializate. Din 2004 până în 2016 a funcționat și Tribunalul Funcției Publice, care și-a încetat activitatea după transferul competențelor sale către Tribunal, în contextul reformei jurisdicționale a UE .

CJUE este compusă din câte un judecător pentru fiecare stat membru. De asemenea, aceasta este asistată de avocați generali 3.

Conform competenței, Curtea de Justiție examinează cererile de hotărâre preliminară adresate de instanțele naționale și de acțiuni în anulare și recursuri. Tribunalul decide asupra acțiunilor introduse de persoanele fizice, de întreprinderi. Instanța respectivă se pronunță, în mare parte, asupra cazurilor ce vizează legislația privind concurența, comerțul, agricultura și mărcile comerciale 4.

Întrucât Curtea a fost înzestrată cu competențe jurisdicționale clar definite, aceasta își realizează cu succes misiunea. Examinând practica CJUE, menționăm că cele mai frecvente cazuri asupra cărora Curtea se pronunță sunt:

- interpretarea legislației UE (hotărâri preliminare) - în cadrul examinării litigiilor, instanțele naționale ale statelor membre UE sunt obligate să perceapă și să aplice corespunzător legislația UE. Cu toate acestea, este inevitabilă situația ca unele instanțe naționale să interpreteze și să aplice legislația diferit. În acest sens, când judecătorul național are anumite dubii sau rezerve față de sensul normei sau aplicarea corectă a acesteia, acesta poate solicita opinia CJUE. Această procedură este aplicabilă și în cazul în care este solicitată constatarea compatibilității dintre o lege națională și legislația UE. Această colaborare între instanțele naționale și CJUE asigură o aplicare efectivă și unitară a dreptului UE.

De asemenea, orice cetățean al UE poate să solicite interpretarea normelor din dreptul european care îl vizează direct și personal prin intermediul sesizărilor de pronunțare a unei hotărâri preliminare, însă doar prin intermediul unei instanțe judecătorești naționale.

În cazul procedurii de interpretare, CJUE adoptă hotărâri sau ordonanțe motivate. Instanța națională este obligată să țină cont de interpretarea oferită de Curte la soluționarea litigiului. Actul de interpretare este obligatoriu și pentru celelalte instanțe naționale în cazul sesizărilor ce vizează probleme similare.