Curtea Europeană a Drepturilor Omului - Procedura și Hotărârile

II. CADRUL ISTORIC

A. Convenţia Europeană a Drepturilor Omului din 1950

1. Convenţia pentru protecţia Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale a fost elaborată în cadrul Consiliului Europei. Ea a fost deschisă pentru semnare la Roma pe data de

4 noiembrie 1950 şi a intrat în vigoare în septembrie 1953. Obiectivul autorilor a fost de a face primii paşi pentru implementarea colectivă a unor drepturi enunţate în Declaraţia Universală a Drepturilor Omului din 1948 adoptată de Organizaţia Naţiunilor Unite.

2. Pe lângă consacrarea unei serii de drepturi şi libertăţi civile şi politice, Convenţia a prevăzut şi un sistem de aplicare a obligaţiilor asumate de statele contractante. Trei instituţii au fost create în acest sens: Comisia Europeană a Drepturilor Omului (înfiinţată în 1954), Curtea Europeană a Drepturilor Omului (înfiinţată în 1959) şi Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei, ultimul organ fiind alcătuit din miniştrii afacerilor externe ai statelor membre sau reprezentanţii lor.

3. Conform textului iniţial al Convenţiei, puteau fi introduse plângeri împotriva statelor

contractante de către alte state contractante sau de către reclamanţi individuali (persoane fizice, grupuri de persoane sau organizaţii neguvernamentale). Recunoaşterea dreptului de recurs individual era totuşi facultativă şi acest drept nu putea fi invocat decât împotriva statelor care îl recunoscuseră (recunoaşterea acestui drept a devenit ulterior obligatorie în virtutea Protocolului nr. 11 la Convenţie). Plângerile făceau obiectul unei examinări prealabile de către Comisie, care se pronunţa asupra admisibilităţii lor şi care stătea apoi la dispoziţia părţilor în vederea reglementarii amiabile a cazului. Ín caz de eşec, Comisia redacta un raport prin care stabilea faptele şi îşi exprima opinia cu privire la fondul cauzei. Raportul se transmitea Comitetului de Miniştri.

4. Dacă statul împotriva căruia era îndreptată plângerea accepta jurisdicţia obligatorie a Curţii, Comisia şi/sau orice stat contractant interesat dispunea de o perioadă de trei luni după transmiterea raportului către Comitetul de Miniştri pentru a aduce cazul în faţa Curţii în vederea unei hotărâri obligatorii, finale. Persoanele fizice nu aveau dreptul să sesizeze Curtea.

Dacă o cauză nu era deferită Curţii, Comitetul de Miniştri hotăra dacă a avut loc o încălcare a

Convenţiei şi, dacă era cazul, acorda satisfacţie echitabilă victimei. Comitetul de Miniştri era

responsabil, de asemenea, de supervizarea executării hotărârilor Curţii.

B. Evoluţiile ulterioare

5. De la intrarea în vigoare a Convenţiei au fost adoptate treisprezece Protocoale. Protocoalele nr. 1, 4, 6, 7, 12 şi 13 la Convenţie au adăugat şi alte drepturi şi libertăţi celor garantate prin Convenţie, iar Protocolul nr. 2 a conferit Curţii puterea de a da avize consultative. Protocolul nr. 9 a dat posibilitatea reclamanţilor persoane fizice să înainteze cererile lor Curţii, sub rezerva ratificării lui de către statul pârât şi acceptarea de către un comitet de selectare. Protocolul nr. 11 a restructurat mecanismul de control. Celelalte protocoale se refereau la organizarea instituţiilor Convenţiei şi la procedura în faţa acestora.

6. Începând cu anul 1980, datorită creşterii constante a numărului de cauze aduse în faţa

instituţiilor Convenţiei, a devenit mult mai dificil să se menţină durata procedurilor în limite

acceptabile. Problema a fost agravată prin aderarea noilor state contractante începând cu anul 1990. Numărul de cereri înregistrate anual la Comisie a crescut de la 404 în 1981 la 4750 în 1997. Pe de altă parte, tot în 1997 numărul de dosare neînregistrate sau înregistrate provizoriu la Comisie a crescut la peste 12000. În cazul Curţii, statistica a reflectat o situaţie similară, cu un număr de cazuri înaintate anual crescând de la 7 în 1981 la 119 în 1997. Numărul în creştere de cazuri a dus la dezbateri asupra necesităţii reformării mecanismului de control creat de Convenţie, care a condus la adoptarea Protocolului nr. 11 la Convenţie. Scopul urmărit a fost de a simplifica structura pentru a scurta durata procedurii şi, în acelaşi timp, de a consolida caracterul judiciar al sistemului, făcându-l pe deplin obligatoriu şi abolind rolul decizional al Comitetului de Miniştri. Intrat în vigoare la 1 noiembrie 1998, acest protocol a înlocuit Curtea şi Comisia care funcţionau discontinuu cu o Curte unică şi permanentă. Comisia a continuat, pentru o perioadă tranzitorie de un an (până la 31 octombrie 1999), să instrumenteze cererile pe care le declarase admisibile până la data respectivă.