Cutuma

1.Prezentare istorica

In acceptiunea lor juridica izvoarele de drept international reprezinta forma exterioara,

modalitatea de exprimare a normei de drept, iar nu factorii creatori ai acesteia.

Acest mijloc de exprimare al normelor juridice reiesite din acordul de vointa dintre state constituie izvoarele dreptului international

Prin aceste izvoare nu trebuiesc intelesi factorii care determina crearea normelor juridice (izvoarele materiale), ci numai formele de exprimare a acestor norme (izvoarele formale)

In literatura juridica occidentala, pentru a defini notiunea de izvoare, sunt avansate diferite conceptii. Asfel, dupa Anzilotti, adeptul conceptiei pozitiviste, singurul izvor de drept international este acordul de vointa, fie sub forma expresa (tratat), fie sub forma tacita (cutuma).

Pentru Scelle, Ch. de Visscher si Bourquion, partizani ai conceptiei obiectiviste, izvoarele dreptului international se fundamenteaza pe distinctia esentiala intre izvoare creatoare si izvoare formale si ca numai primele ar fi adevaratele izvoare de drept; cat priveste pe cele urmatoare (tratatele, cutumele), acestea nu creeaza dreptul, ci doar il formuleaza.

Ch. Rousseau critica conceptiile pozitivista si obiectivista, considerand ca denumirea de “izvoare” ale dreptului international nu poate fi folosita decat in cazul izvoarelor formale.

Izvoarele materiale cum ar fi: opinia publica, constiinta colectiva, notiunea de justitie, solidaritatea, sensul independentei sociale s.a.m.d., au un caracter extrajuridic si sunt determinate de un ansamblu complex de fapte materiale si de conceptii idealiste (traditii, credinte, aspiratii nationale sau sociale etc.), tin de socilogia juridica sau de filosofia dreptului si nu de dreptul pozitiv.

Izvoarele formale, cele mai importante fiind tratatul si cutuma, ar fi singurele izvoare propriu-zise. Concluzionand, Rousseau, fara a nega ca acestea “sunt mai putin surse creatoare decat moduri de a constata drepturi preexistente”, observa ca acest drept preexistent ramane “imprecis, variabil si in afara de orice elaborare conventionala”.

Din conceptiile autorilor amintiti nu se identifica si nu se determina rolul factorilor extrajuridici la formarea dreptului international, ei doar reduc mijloacele extrajuridice la factori de ordin ideologic , incluzand si fenomene sociale eterogene, dand loc, astfel, la confuzii si imprecizii. Pentru evitarea confuziilor, se propune renuntarea la termenii de “izvoare formale” si “izvoare materiale” adoptandu-se notiunea de izvoare ale dreptului international, “in sensul de consacrare prin mijloace juridice determinate a acordului de vointa dintre statele creatoare ale normei de drept”1.

Spre deosebire de dreptul intern, al carui izvor principal este legea, ca act al unui singur stat, izvoarele dreptului international exteriorizeaza acordul de vointa dintre state, cu privire la crearea unor norme juridice obligatorii la relatiile dintre ele.

Pentru a determina izvoarele dreptului international trebuie pornit de la criteriul ca acestea sunt mijloacele juridice, prin care statele, pe baza acordului lor de vointa, creeaza noi norme de drept international si dezvolta, precizeaza sau confirma normele deja existente pentru reglemenatrea raporturilor de cooperare dintre ele.

Principalele mijloace de exprimare a normelor juridice, ca urmare a acordului de vointa dintre state sunt tratatul international si cutuma internationala. Evolutia continua a dreptului international contemporan cunoaste si alte mijloace de exprimare in forma scrisa a acordului dintre state, care nu se incadreaza in mod strict in categoria tratatelor.

De asemenea, asupra problemei izvoarelor in dreptul international, art. 38 din Statutul Curtii Internationale de Justitie a O.N.U., a exercitat o anumita influenta prevazand ca, in rezolvarea diferendelor internationale ce ii vor fi supuse Curte va aplica: conventiile internationale, cutuma internationala, principiile internationale de drept, hotararile tribunalelor internationale, doctrina celor mai calificati specialisti, echitatea.

2. Definitii

Cutuma1 este o norma de conduita consacrata si perpetuata printr-o practica indelungata.

In trecutul poporului roman, normele cutumiare (obiceiul pamantului) s-au aplicat pana la aparitia legilor scrise. In prezent cea mai mare parte din normele de conduita obligatorii sunt cuprinse in legi. Totusi, isi au aplicare si norme de convietuire sociala, care, desi nu sunt consacrate in lege, isi pastreaza insemnatatea, sprijinindu-se pe forta opiniei publice si pe morala proprie oranduirii noastre.

Unele dispozitii legale se refera expres la normele de convietuire sociala si in aceste cazuri ele contribuie la determinarea continutului si conditiilor concrete de aplicare a legii. In relatiile internationale,cutuma continua sa indeplineasca un rol important, deoarece o mare parte a normelor dreptului international sunt de natura cutumiara.

Cutuma internationala2 este cel mai vechi izvor de drept international, format printr-o practica generala, constatata, relativ indelungata si repetata a statelor si considerata de ele ca avand forta juridica obligatorie.

Statutul Curtii Internationale de Justitie, in art. 38, defineste cutuma internationala ca “dovada a unei practici generale, acceptata ca drept”. Elementul esential in formarea cutumei internationale il constituie recunoasterea obligativitatii ei, de catre state, ca norma juridica. Exista cutuma universala, cu aplicatie generala in relatiile internationale, si cutuma generala sau bilaterala. Prima face parte din dreptul international general, a doua se naste din practica unui numar restrans de state, chiar din practica a doua state.

Deosebirea care se face in doctrina a fost intarita prin hotararea Curtii Internationale de Justitie din 12 aprilie 1960: “Curtea nu vede ratiunea de a refuza o practica indelungata si continua dintre state, practica acceptata de ele ca reglementand relatiile lor”.

Cutumele, care sunt in contradictie cu principiile dreptului international contemporan si cu constiinta juridica a popoarelor, inceteaza, prin insasi acest fapt, sa mai fie izvor de drept international. Imperativele relatiilor internationale contemporane au consacrat rolul prioritar al tratatelor, ca izvor al dreptului international. Activitatea de codificare a dreptului international duce treptat la diminuarea rolului cutumei internationale ca izvor de drept international.