Cutuma ca izvor de drept internațional

Cutuma, ca izvor de drept international

1. Introducere

Este prezentat de obicei, ca enumerare a izvoarelor dreptului international, articolul 38 din Statutul Curtii Internationale de Justitie a ONU (C.I.J.), inclusa ca anexa la Carta Natiunilor Unite din 1945 si care a reluat intocmai articolul 38 al Statului Curtii permanente de Justitie Internationala din 1920. Acest text prevede ca, in rezolvarea diferendelor internationale ce-i vor fi supuse, Curtea, care are misiunea de a decide in conformitate cu dreptul international, va aplica:

a) conventiile internationale, generale sau speciale, care stabilesc reguli expres recunoscute de state in disputa;

b) cutuma internationala, ca expresie a unei practici generale acceptata ca fiind norma de drept;

c) principiile generale de drept, recunoscute de natiunile civilizate;

d) decizii judecatoresti, sub rezerva articolului 59 (care prevede ca hotararile CIJ au valoare obligatorie numai pentru parti si cu privire la cazul respectiv)

e) doctrina celor mai calificati specialisti ai diferitelor natiuni, ca mijloace subsidiare pentru determinarea normelor de drept.

2. Consideratii generale

Cutuma este cel mai vechi izvor al dreptului international, precum si al dreptului in general. Ca urmare, o definitie general – valabila a cutumei in orice sistem juridic se refera la o regula nescrisa dar cu caracter obligatoriu pentru subiectele de drept. Deci caracterul nescris constituie acea trasatura a cutumei care o distinge de izvoarele scrise ale dreptului, inclusiv cele ale dreptului international.

Ca elemente definitorii ale cutumei sunt subliniate urmatoarele: caracterul de practica generala, relativ indelungata si repetata, considerata de subiectele carora li se adreseaza ca exprimand o regula de conduita cu forta juridica obligatorie (opinio juris sive necessitatis).

In dreptul international, diversele cutume sunt rezultatul vietii internationale collective, produs al majoritatii representative a membrilor comunitatii internationale . Cutuma internationala trebuie sa fie clar deosebita de obicei. Acesta din urma nu reprezinta o obligatie juridica, ci este o practica care nu a obtinut inca si o recunoastere juridica.

In conditiile actuale ale societatii internationale, stabilirea cutumei intampina dificultati ca urmare a cresterii numarului statelor membre ale societatii internationale si, indeosebi, a eterogenitatii lor. Este cunoscuta atitudinea de contestare a unor cutume de catre noile state independente, aparute dupa inlaturarea dominatiei coloniale. Ele considerau cutuma, in general, ca fiind elaborata fara participarea si uneori impotriva lor, si ca fiind, intotdeauna, prin natura ei, nedemocratica.

3. Elementele procesului cutumiar

Din cele aratate mai sus rezulta ca, pentru a fi considerata ca izvor al unor norme de drept international, cutuma trebuie sa constituie o practica generala, relativ indelungata si uniforma, considerata de state ca exprimand o regula de conduita cu forta juridica obligatorie.

In lumina acestei definitii se impune astfel o distinctie intre elementele materiale si elementul subiectiv al cutumei, care trebuiesc intrunite cumulativ, pentru a se putea invoca existenta unei norme cutumiare.

Un prim element material se refera la aria de raspandire a cutumei (o practica generala), respectiv determinarea numarului de state care trebuie sa urmeze in mod uniform o anumita conduita, pentru ca aceasta sa se impuna ca regula cutumiara.

Curtea Internationala de Justitie a considerat ca pentru formarea unei cutume este nevoie de o “participare larga si reprezentativa”, dar nu de totalitatea statelor care formeaza comunitatea internationala la un moment dat. In sensul pe care C.I.J. a inteles sa-l dea termenului de (participare) “reprezentativa”, acesta se refera la conduita statelor ale caror interese, prin raport cu continut specific al respectivei cutume, sunt in mod deosebit implicate.