Decăderea

§ 1. Noţiune

Potrivit art. 103 alin.1 din C. proc. civ. „ neexercitarea oricărei căi de atac şi neîndeplinirea oricărui alt act de procedură în termenul legal atrage decăderea afară de cazul când legea dispune altfel sau când partea dovedeşte că a fost împiedicată printr-o împrejurare mai presus de voinţa ei”. Există şi alte texte în cod care prevăd expres sancţiunea decăderii precum art. 138 alin. final din C. proc. civ., art. 170, art. 186 din C. proc. civ. etc. Alteori, legiuitorul foloseşte expresii echivalente, ca de exemplu „ nu vor mai putea fi invocate în cursul judecăţii„ ( art. 136 C. proc. civ.) sau „ nu vor mai putea fi invocate în cursul instanţei” (art. 138 alin. 1 C. proc. civ.), însă, de cele mai multe ori decăderea nu este expres prevăzută de lege, ea rămânând ca o idee virtual conţinută în norme care fixează termenul. Astfel, de exemplu, în situaţiile prevăzute de art. 29 alin 1 şi art. 38 alin 1 când se dispune că cererea de recuzare, respectiv de strămutare pentru motiv de rudenie sau afinitate trebuie făcută „ înainte de începerea oricărei dezbateri”, în caz de nerespectare, sancţiunea este decăderea. Tocmai de aceea în literatură s-a precizat că, toate termenele legale imperative sunt prezumate a fi statornicite sub sancţiunea decăderii, derogările trebuind să fie expres prevăzute de lege Aşa fiind, decăderea poate fi definită ca aceea sancţiune procedurală care constă în pierderea dreptului privitor la declararea unei căi de atac sau la îndeplinirea unui alt act de procedură, ce nu a fost exercitat în termenul prevăzut de lege

Rezultă deci că decăderea constituie o sancţiune pentru neglijenţa de care a dat dovadă partea care nu şi-a exercitat dreptul procesual în intervalul de timp fixat de lege. Fără existenţa acestei sancţiuni nu s-ar putea asigura finalitatea termenelor în procesul civil, aceea de a asigura o desfăşurare a procesului într-un timp cât mai limitat, pentru a se pune cât mai devreme capăt unei stări de fapt care tulbură bunele relaţii sociale Prin consecinţele sale grave, decăderea are un efect stimulativ, îndemnând părţile să-şi exercite drepturile procesuale în termenele stabilite, înlăturându-se astfel situaţiile juridice incerte.

§ 2. Cazurile şi condiţiile în care intervine decăderea

Din dispoziţiile art. 103 alin. 1 C. proc. civ. rezultă că decăderea intervine numai în caz de nerespectare a termenelor legale imperative. Ea nu-şi găseşte deci aplicarea în cazul termenelor judecătoreşti , a căror nerespectare atrage altă sancţiune şi anume posibilitatea pe care o au judecătorii de a nu mai acord un nou termen pentru îndeplinirea actului de procedură ce nu s-a efectuat în termenul stabilit de instanţă Uneori, chiar legea limitează dreptul de apreciere a judecătorului, stabilind de exemplu, că „ amânarea judecăţii în temeiul învoielii părţilor nu se poate încuviinţa decât o singură dată în cursul instanţei” (art. 155 alin. 1 C. proc. civ.) sau că „instanţa va putea da un singur termen pentru lipsă de apărare, temeinic motivată” (art. 156 alin. 1 C. proc. civ.). În aceste situaţii nu intervine decăderea, dar măsura luată de instanţă – respingerea acordării unui nou termen – echivalează cu pronunţarea unei decăderi.

În raport de precizările făcute, decăderea poate interveni în următoarele cazuri:

• când legea procesuală stabileşte un termen fix pentru exercitarea unui drept sau pentru îndeplinirea unui alt act procedural, iar partea a lăsat să expire acel termen fără a beneficia de el. De exemplu, decăderea intervine în situaţiile în care nu s-au exercitat căile de atac în termenele prevăzute de lege, ori în cazul în care lista martorilor nu s-a depus în termen de 5 zile de la încuviinţarea probei ( art. 186 alin. 2 C. proc. civ.).