Declaratiile Invinuitului sau ale Inculpatului

Imagine preview
(9/10 din 1 vot)

Acest referat descrie Declaratiile Invinuitului sau ale Inculpatului.
Mai jos poate fi vizualizat un extras din document (aprox. 2 pagini).

Arhiva contine 1 fisier docx de 10 pagini .

Iti recomandam sa te uiti bine pe extras si pe imaginile oferite iar daca este ceea ce-ti trebuie pentru documentarea ta, il poti descarca. Ai nevoie de doar 4 puncte.

Domeniu: Drept

Extras din document

a) Noţiunea şi importanţa declaraţiilor învinuitului sau ale inculpatului

După cum se ştie, în urma săvârşirii unei infracţiuni ia naştere un raport juridic de drept penal substanţial. Subiecţii acestui raport sunt, pe de o parte, societatea şi persoana vătămată, iar pe de altă parte, autorul infracţiunii.

Înainte de pornirea procesului penal, cel care a săvârşit infracţiunea are calitatea de făptuitor, iar după începerea urmăririi penale capătă calitatea de învinuit (art. 229 C. pr. pen), fiind numai un subiect de drepturi şi obligaţii procesuale Din momentul punerii în mişcare a acţiunii penale împotriva învinuitului, acesta capătă calitatea de inculpat şi este parte în procesul penal, situaţie care creează posibilitatea de a fi tras la răspundere penală (art. 23 C. pr. pen).

Pentru aflarea adevărului cu privire la fapta care formează obiectul procesului penal şi la vinovăţia făptuitorului şi pentru justa soluţionare a cauzei penale este necesar ca în cursul procesului penal, atât în faza urmăririi penale, cât şi în faza judecăţii, să fie ascultat învinuitul sau inculpatul, cerându-i-se să facă anumite declaraţii cu privire la persoana sa, la fapta care formează obiectul cauzei şi la învinuirea ce i se aduce

Învinuitul sau inculpatul este persoana care cunoaşte cel mai bine împrejurările în care a fost săvârşită fapta, are cunoştinţă despre mobilul faptei, despre mijloacele folosite etc. Din această perspectivă declaraţiile sale au un rol edificator în soluţionarea procesului şi stabilirea adevărului , ele fiind prevăzute, ca mijloc de probă, în art. 64 C. pr. pen.

În funcţie de momentul la care declaraţia a fost făcută, declaraţiile învinuitului sau ale inculpatului au fost clasificate în extrajudiciare şi judiciare. Declaraţia extrajudiciară, dată în afara procesului penal, ajunge la cunoştinţa organelor de urmărire sau a instanţei de judecată prin alte mijloace de probă: declaraţia unui martor, căruia i-a fost făcută o confesiune, o scrisoare în care este cuprinsă recunoaşterea faptei. De aceea, numai declaraţiile judiciare ale învinuitului sau ale inculpatului făcute în cursul procesului penal au caracterul de mijloc de probă ca declaraţii şi numai în cazul în care sunt obţinute prin procedeele prevăzute de lege.

Declaraţiile judiciare ale învinuitului sau ale inculpatului prin care recunoaşte săvârşirea infracţiunii de care este învinuit constituie aşadar, un important mijloc de probă în procesul penal, deoarece relatările sincere, fidele şi complete ale celui care a săvârşit infracţiunea cu privire la împrejurările care au precedat, au însoţit şi au urmat comiterii faptei sunt de natură să reconstituie în amănunt şi precis tot ceea ce este necesar pentru soluţionarea cauzei în conformitate cu adevărul şi cu legea. Aceste declaraţii pot fi folositoare şi atunci când învinuitul sau inculpatul nu recunoaşte săvârşirea faptei; dacă nu a participat la săvârşirea infracţiunii, relatările sale pot conduce la constatarea nevinovăţiei, chiar dacă există probe care susţin vinovăţia; dacă este autorul faptei pe care nu vrea să o recunoască, verificarea relatărilor sale şi constatarea că sunt inexacte pot demasca reaua sa credinţă, întărind probele care susţin învinuirea

Declaraţiile învinuitului sau ale inculpatului constituie un drept al acestuia, şi nu o obligaţie (nemo tenetur edere contra se). Potrivit art. 70 alin. 2 C. pr. pen., învinuitului sau inculpatului i se aduc la cunoştinţă fapta care formează obiectul cauzei, dreptul de a avea un apărător, precum şi dreptul de a nu face nici o declaraţie, atrăgându-i-se totodată atenţia că tot ceea ce declară poate fi folosit împotriva sa. Dacă învinuitul sau inculpatul dă o declaraţie, i se pune în vedere să declare tot ce ştie cu privire la faptă şi la învinuirea ce i se aduce în legătură cu aceasta. Logica recunoaşterii dreptului la tăcere constă în primul rând în necesitatea protejării persoanei acuzate de exercitarea unor presiuni din partea autorităţilor în faza urmăririi penale, pentru a se evita erorile judiciare şi a permite atingerea scopurilor prevăzute de art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului, care corespund procesului echitabil

Dreptul de a nu contribuie la propria acuzare presupune că, într-un procesc penal, acuzarea va căuta să-şi fundamenteze dosarul fără a apela la elemente de probă obţinute prin constrângere sau exercitare de presiuni asupra acuzatului Acest drept, din această perspectivă, este legat şi de respectarea principiului de nevinovăţie, prevăzut în art. 6 parag. 2 din Convenţia europeană a drepturilor omului.

Potrivit reglementării actuale declaraţiile învinuitului sau ale inculpatului sunt obţinute prin intermediul a trei procedee probatorii: prezentarea unei declaraţii scrise personal, cu privire la învinuirea ce i se aduce, ascultarea sa de către organele judiciare şi confruntarea cu alte persoane.

Totuşi, declaraţiile învinuitului sau ale inculpatului nu constituie „regina probelor”, întrucât simpla recunoaştere nu este suficientă pentru stabilirea vinovăţiei, organul de urmărire fiind obligat potrivit art. 202 alin. 2 C. pr. pen., să strângă probele necesare pentru lămurirea cauzei sub toate aspectele, chiar dacă învinuitul sau inculpatul recunoaşte fapta.

Fisiere in arhiva (1):

  • Declaratiile Invinuitului sau ale Inculpatului.docx