Definiția și Caracterele Juridice ale Contractului Individual de Muncă

Capitolul I

Definiția contractului individual de muncă

În literatura de specialitate contractul individual de muncă reprezintă instrumentul juridic cu ajutorul căruia părțile stabilesc reguli fundamentale care reglementează raporturile de muncă pe care le desfășoară. Importanța acestui contract este demonstrată prin frecvența cu care este utilizat în practică, cu efecte ample în toate domeniile: constituie mecanismul juridic al dezvoltării vieții economice, modalitatea prin care cea mai mare parte a oamenilor își ocupă timpul și sursa de existență a oamenilor și a familiilor lor.

Astfel a devenit cert faptul că, într-un stat de drept democrat , indiferent că vorbim de sectorul public sau de sectorul privat, contractul/convenția individuală de muncă – tipic/ă sau atipic/ă – reprezintă doar mijlocul de legătură dintre salariat și anagajator, cu rezultatele activității sale (exprimate sub formă de profit, competențe, performanțe, calificative, rezultate, efecte etc.). Dar subiectul central al acestui mijloc de legătură – adică salariatul – necesită o atenție sporită din partea angajatorului, în vederea „utilizării” sale cât mai eficente, mergând până la intervenția statului pentru o protecție mai sigură.

Progresul vieții economice și necesitatea asigurării unei protecții corespunzătoare a celor care prestau munca au determinat o atenție sporită din partea legiuitorului, în sensul stabilirii unei reglementări cât mai în detaliu a ceea ce reprezintă contractul individual de muncă, ca izvor al raportului juridic de muncă.

La început, dispozițiile care guvernau raporturile de muncă au fost prevăzute în Codul civil român de la 1864, perioadă în care munca era prestată în temeiul unui contract civil. Astfel prima reglementare distincă a contractului individual de muncă (alături de contractul colectiv de muncă și de contractul de ucenicie) se regăsește în Legea contractelor de muncă din 1929, care în art. 37 definește contractul ca fiind o convențiune prin care una din părți, denumită salariat, se obligă să presteze munca sau serviciile sale pentru un timp determinat sau pentru o lucrare determinată, unei alte părți, denumită patron, care la rândul său se obligă să renumereze pe cel dintâi.

În prezent, contractul individual de muncă este reglementat în Legea nr. 53/2003, cu modificările și completările ulterioare, în Titlul II, art. 10-110.

Art. 10 din Codul muncii definește contractul individual de muncă ca fiind contractul în temeiul căruia o persoană fizică, denumită salariat, se obligă să presteze munca pentru și sub autoritatea unui angajator, persoană fizică sau juridică, în schimbul unei renumerații denumite salariu.

Concepția noii reglementări asupra contractului individual de muncă evocă o viziune democrată asupra raporturilor juridice de muncă, dominate de ideea negocierii drepturilor și obligațiilor părților – ceea ce demonstrează egalitatea dintre părți și de ideea asigurării unei protecții corepunzătoare salariaților – ce decurge , în principiu, din subordonarea salariatului față de angajatorul său, ambele în contextul satisfacerii intereselor proprii ale părților contractante.

În literatura juridică de specialitate s-a remarcat caracterul deficitar și unilateral al acestei definiții, îndeosebi din cauza faptului că nu se menționează expres obligația angajatorului de a plăti salariatul (fiind insuficient de relevanta referirea la munca prestată în schimbul unei reumerații denumite salariu).

Sunt surprinse în definiție elementele esențiale ale oricărui contract individual de muncă, respectiv: prestarea muncii de către salariat, subordonarea salariatului față de angajator și plata salariatului de către angajator în schimbul muncii prestate. Sintagma „prestarea muncii” trebuie privită în mod global, ca reprezentând cantitatea și calitatea muncii realizată de salariat, pentru și sub autoritatea unui angajator, în schimbul salariului și care se analizează prin raportare directă la modul în care asigurarea condițiilor (condiții de muncă adecvate, protecția și securitatea salariatului, respectarea deminității și a conștiiinței salariatului) este îndeplinită.

Capitolul II

Caracterele juridice ale contractului individual de muncă

Contractul individual de muncă reprezintă actul juridic ce ia naștere în temeiul principiului libertății de voință a părților. Sub rezerva și în limitele impuse de art. 38 din Cod, părțile negociază și stabilesc clauzele lui cu respectarea normelor imperative ale legii, a clauzelor contractelor colective de muncă, a ordinii publice și a bunurilor moravuri. Art. 11 din Codul muncii stabilește expres „clauzele contractului individual de muncă nu pot conține prevederi contrare sau drepturi sub nivelul minim stabilit prin acte normative sau prin contracte colective de muncă.”

Contractele individuale de muncă prezintă anumite trăsături caracteristice care sunt comune cu cele ale contractelor civile.

- Este un contract numit deoarece este reglementat expres prin norme de drept și anume prin în Titlul II, din Codul Muncii.

- Are un caracter sinalagmatic întrucât dă naștere la drepturi și obligații reciproce între părți, cauza obligației uneia dintre ele constituind-o executarea obligației celeilalte, prestarea muncii urmărește în principiu obținerea salariului și invers plata salariului este determinată de prestarea muncii. Desigur angajatorul are și alte numeroase obligații având natura juridică a unei obligații de a face (de exemplu trebuie să asigure condiții de muncă pentru salariați, să respecte concediu de odihnă anual al acestora ș.a)

- Este un contract cu titlu oneros, deoarece părțile obțin reciproc o contraprestație în schimbul celei pe care s-au obligat să o efectueze.

- Are caracter consensual, încheindu-se prin simplul acord de voință al părților, forma scrisă fiind pretinsă de lege numai pentru înregistrarea și proba contractului și nu pentru însăși existența lui. Astfel art. 16 din Legea 53/2011 arată că acest act se încheie în baza consimțământului părților, în formă scrisă, în limba romană. Obligația de încheiere a contractului individual de muncă în forma scrisă revine angajatorului. Forma scrisa este obligatorie pentru încheierea valabilă a contractului.