Delincvența juvenilă - factori interni

Capitolul I

NOŢIUNI INTRODUCTIVE PRIVIND CRIMINALITATEA PRINCIPAL OBIECT DE STUDIU AL CRIMINOLOGIEI

Secţiunea I

ASPECTE GENERALE

1.Notiunea de criminalitate

Criminalitatea, ca fenomen social, a apărut odată cu structurarea primelor comunităţi umane arhaice. Anterior acestui fapt istoric esenţial nu se poate afirma existenţa criminalităţii, deoarece "acolo unde nu există morală şi norme, nu există crime". Deşi criminalitatea nu a fost studiată în mod stiinţific decât relativ recent(în ultimele două secole), o largă paletă de izvoare situate pe întregul arc temporal al evoluţiei umanităţii relevă interesul pentru acest fenomen.

Este foarte probabil că primele preocupări pentru pedepsirea unor comportamente individuale considerate periculoase au fost determinate de necesitatea autoprotejării comunităţilor umane constituite în condiţii naturale vitrege care le ameninţau permanent supravieţuirea. Interesul pentru reglementări juridice precise, cunoscute de toţi membrii societăţii şi aplicabile tuturor în mod egal, a fost evidenţiat pentru prima oară în Grecia antică. Alături de izvoarele legislative, au prezentat un interes deosebit pentru criminologie şi marii filosofi ai lumii antice: Socrate, Platon şi Aristotel.

Aceştia au evidenţiat problematici care, într-o anumită măsură, îşi menţin actualitatea chiar şi în perioada modernă. Platon este primul gânditor al antichităţii care sesizează faptul că pedeapsa nu poate fi justificată prin ea însăşi, ca reacţie la răul produs prin fapta prohibită, ci trebuie orientată către un scop care să constituie temeiul juridic şi filosofic al aplicării acesteia. Discipol al lui Platon, Aristotel a reflectat asupra problemei efectelor sărăciei şi a mizeriei sociale. Astfel, spune el, "după cum omul în perfecţiunea sa este cea mai nobilă dintre fiinţe, în aceeaşi măsură, lipsit de lege şi dreptate, este cea mai rea dintre toate."

Aristotel evaluează şi importanţa rolului preventiv al pedepsei, afirmând că o persoană comite o crimă atunci când nu se aşteaptă la nici o pedeapsă, ori atunci când avantajele obţinute din fapta prohibită precumpănesc în faţa pedepsei.

Ca şi în cazul altor discipline sociale, data apariţiei criminologiei ştiinţifice nu poate fi precizată cu exactitate. Majoritatea istoricilor criminologiei îl consideră pe medicul militar italian Cesare Lombroso(1835-1909), drept întemeietorul acestei ştiinţe, recunoscând totodată meritele precursorilor săi. Dezvoltarea criminologiei s-a desfăşurat cu o mare intensitate mai ales după ce fenomenul infracţional a intrat în atenţia O.N.U ameninţare serioasă la adresa societăţii contemporane. Managementul O.N.U şi fondurile alocate au făcut posibilă organizarea unor congrese internaţionale care au avut ca scop analiza globală şi particulară a fenomenului crimei, transferul de date şi metodologie ştiinţifică de cercetare şi -nu în ultimul rând - stimularea activităţilor naţionale şi regionale de prevenire a criminalităţii şi resocializare a delincvenţilor.

La nivel naţional, după o perioadă îndelungată, de câteva decenii, când studiile şi cercetările criminolgice au avut un caracter ocazional, în 1990 a fost înfiinţată Societatea Română de Criminologie şi Criminalistică, afiliată la Societatea Internaţională de Criminologie. În acelaşi timp a fost revitalizat învăţământul universitar de criminologie şi au fost înfiinţate colective de cercetări criminologice în cadrul Inspectoratului General al Poliţiei din Ministerul de Interne, la Parchetul General şi pe lângă Direcţia Generală a Penitenciarelor din Ministerul Justiţiei.

Pentru a se afirma ca ştiinţă, criminologia a trebuit să dovedească, odată cu evoluţia sa, că dispune de un obiect propriu de cercetare, de metode şi tehnici ştiinţifice de exploatare a criminalităţii, că este în măsură să facă aprecieri pertinente asupra stării şi dinamicii fenomenului infracţional şi să propună măsuri eficiente în scopul prevenirii şi limitării acestuia.

Considerând criminalitatea un fenomen complex, cu multiple determinări, aflat în continuă evoluţie, criminologia contemporană tinde spre o orientare realistă şi pragmatică, urmărind adaptarea permanentă a cadrului său de referinţă şi a modelelor teoretice şi metodologice utilizate, ceea ce va contribui, cu siguranţă, la îndeplinirea obiectivelor pe care această ştiinţă şi le-a asumat.