Denuntarea si Rezilierea Contractului de Asigurare de Bunuri

Imagine preview
(7/10 din 1 vot)

Acest referat descrie Denuntarea si Rezilierea Contractului de Asigurare de Bunuri.
Mai jos poate fi vizualizat un extras din document (aprox. 2 pagini).

Arhiva contine 1 fisier doc de 7 pagini .

Iti recomandam sa te uiti bine pe extras si pe imaginile oferite iar daca este ceea ce-ti trebuie pentru documentarea ta, il poti descarca. Ai nevoie de doar 3 puncte.

Domeniu: Drept

Extras din document

Cauzele care determină încetarea contractului de asigurare de bunuri pot fi grupate după mai multe criterii. Astfel, in literatura juridică se face distincţia între modurile obişnuite de încetare a contractului de asigurare, cum ar fi ajungerea la termenul pentru care a fost încheiat sau producerea evenimentului asigurat şi modurile speciale, “neobişnuite”, cum sunt: denunţarea unilaterală, rezilierea şi nulitatea.

Datorită specificului raporturilor de asigurare, denunţarea unilaterală şi rezilierea despre care se face menţiune în art. 21 din Legea nr.136/1995, privind asigurările şi reasigurările in România, prezintă unele particularităţi faţă de semnificaţia lor in dreptul comun, trăsăturile distincte pe care vom încerca să le redăm în rândurile care urmează.

Denunţarea Contractului de Asigurare de Bunuri

Denunţarea contractului de asigurare este considerată în doctrină ca o modalitate neobişnuită de încetare a acestei convenţii. Un contract născut valid trebuie respectat, el neputând fi modificat, revocat sau desfiinţat decât prin consimţământul mutual al părţilor.

Denunţarea unilaterală este o măsură excepţională pusă la dispoziţia uneia din părţi prin dispoziţiile normative exprese, în cadrul unor contracte, cum ar fi: Art.1436 alin.2 Cod civil la contractul de încheiere fără termen, art.1552 Cod civil şi art.1556 Cod civil la contractul de mandate ori art.1616 Cod civil la contractul de depozit.

În doctrina de drept privat, denunţarea unilaterală este considerată ca o adevarată excepţie de la principiul pacta sunt servanda, cu toate că, în realitate, denunţarea nu este altceva decât exercitiul unei facultas agenda atribuită de lege sau contract unei parţi contractuale, astfel că, “in cazul denunţării unilaterale convenţionale, nu este potrivit să se vorbească de o excepţie de la principiul pacta sunt servanda, ci chiar de un reflex al libertăţii contractuale.”

În ceea ce ne priveşte, considerăm că denunţarea unilaterală nu trebuie explicată exclusiv prin prisma ideii de libertate şi că este destul de “potrivit” ca principiul libertăţii contractuale să fie complinit şi conjugat cu principiul pacta sunt servanda, pe temeiul căruia denunţarea a fost concedată uneia dintre părţi.

Cele două principii acţionează concomitent şi concordant, din moment ce, fară libertatea de a denunţa nu există denunţare,iar fară pacta sunt servanda, denunţarea nu ar fi opozabilă celeilalte părţi.

Conform art. 60 alin.1 din Decretul nr. 471/1971, asigurătorul avea dreptul să denunţe unilateral contractul de asigurare, înainte de producerea evenimentului asigurat, dacă a constatat că asiguratul a dat răspunsuri neexacte sau necomplete cu privire la împrejurările esenţiale privind riscul sau daca nu a comunicat intervenirea.

Sancţiunea denunţării unilaterale era prevăzută şi în alineatul al treilea al aceleiaşi norme juridice, şi anume atunci când asiguratul a fost de rea-credinţă în ceea ce priveşte îndeplinirea acestor două obligaţii de informare şi comunicare înainte de producerea evenimentului asigurat.

Contractul de asigurare a fost încheiat pe durată nelimitată sau cand în contract era prevăzută clauza reânnoirii de drept a acestuia. De remarcat faptul că a mai existat un important caz de denunţare unilaterală, pus la dispoziţia asigurătorului, care nu era “autorizat de lege”, era situaţia când asigurătorul a constatat neândeplinirea de către asigurat a obligaţiei de întreţinere corespunzatoare a bunului sau neluarea măsurilor de prevenire impuse de lege ori de însăşi natura bunului asigurat, astfel încât a crescut posibilitatea realizării riscului ori existenţa bunului a fost pusă în pericol.

Din examinarea prevederilor Legii nr. 136/1995, privind asigurările şi reasigurările in România, care a abrogat şi înlocuit Decretul nr. 471/1971, se constată ca au dispărut toate cazurile de denunţare unilaterală “autorizate de lege”, arătate mai sus, legiuitorul mulţumindu-se doar să enumere acest mod de încetare a contractului de asigurare,alături de reziliere,în cuprinsul art. 21 din lege. Cu toate acestea, denunţarea unilaterală continuă să existe şi în prezent ca mod de încetare a contractului de asigurare, cu singura deosebire că ea nu mai izvorăşte din “cauze autorizate de lege”, ci exclusive din condiţiile generale de asigurare,ca urmare a consimţământului mutual de concedare, a uneia dintre părţi către cealaltă.

Denunţarea unilaterală nu se prezintă ca un mod de reparare a vreunui prejudiciu cauzat prin neexecutare, ci ca un mod de încetare a unui contract care nu a fost înca executat. Ea exercită o puternică funcţie cominatorie asupra debitorului, astfel că ea poate fi privită şi ca o veritabilă pedeapsă privată.

Doctrina şi practica asigurărilor, pornind de la interpretarea dispoziţiilor art. 13 alin. 2 şi art. 26 alin.1 si 2 din Legea nr. 136/1995, potrivit finalităţii lor şi raportându-le la textele corespunzătoare din condiţiile generale de asigurare, au considerat că ne gasim în prezenţa unor cauze de denunţare unilaterală dacă asiguratul nu a comunicat, în scris, modificările intervenite în cursul executării contractului.

La încadrarea juridică al acestor doua cazuri de încetare a contractului de asigurare se impun cateva observatii:

În primul rând, denunţarea unilaterală ca excepţie de la regula simetriei (mutuus consensus, mutuus dissensus) trebuie să opereze indiferent şi independent de executarea sau neexecutarea obligaţiilor contractuale ale celeilalte părţi, aşa cum se intamplă bunaoară la contractul de donaţie între soţi (art. 937 Cod civil), la contractul de locaţiune fară termen (art. 1436 Cod civil), la contractul de societate (art. 1523 Cod civil si art. 1527 Cod civil), la contractul de depozit (art. 1616 Cod civil). Este în afara oricărei îndoieli ca cele doua cazuri denumite ca fiind de denunţare unilaterală nu sunt îndependente de executarea obligaţiilor asumate de debitor prin contract.

În al doilea rând, încălcările obligaţiilor asumate printr-un contract sinalagmatic cu prestaţii successive nu pot fi considerate ca excepţii de la principiul irevocabilităţii actelor juridice, deoarece în astfel de cazuri este incidentă o altă sancţiune şi anume rezilierea unilaterală, fiind vorba de fapte culpabile sau neculpabile care impun desfiinţarea pe viitor a raportului contractual.

În al treilea rând, cele doua exemple nu ar trebui incluse în sfera noţiunii denunţarii unilaterale, deoarece conceptul de denunţare presupune manifestarea unor caractere comune ale situaţiilor reunite. S-ar ajunge în situaţia ca denunţarea unilaterală să include în cuprinsul său situaţii eterogene, care fac ca acest concept să fie lipsit de rigoare ştiinţifică. Aceasta impune cu necesitate concluzia inexistenţei unor caractere comune ale situaţiilor reunite.

Fisiere in arhiva (1):

  • Denuntarea si Rezilierea Contractului de Asigurare de Bunuri.doc