Desfacerea Căsătoriei

Desfacerea căsătoriei, divorţul, este singura modalitate de disoluţie a căsătoriei valabil încheiate. În sistemul actual reglementat de Codul familiei, divorţul este posibil numai pe cale judiciară, putând fi pronunţat la iniţiativa unuia din soţi sau pe temeiul consimţământului ambilor soţi. Divorţul stinge, la data rămânerii irevocabile a hotărârii instanţei, principalele efecte ale actului juridic al căsătoriei în raporturile dintre soţi, în special efectele de natură personală.

Codul familiei consacră instituţiei desfacerii căsătoriei în Capitolul IV al Titlului I, art. 37-44, dispoziţiile dreptului materialmcompletându-se cu cele ale Codului de procedură civilă privitoare la divorţ, art. 607-619, prin care se instituie o procedură specială, derogatorie de la dreptul comun, de urmat în toate pricinile având ca obiect desfacerea căsătoriei.

Dispoziţiile relative la divorţ au fost substanţial modificate prin Legea nr. 59/199387 şi, comparând textele (avem în vedere textul de referinţă, art. 38 C.fam, în reglementarea anterioară şi ulterioară intervenţiei legiuitorului), remarcăm abandonarea principiului caracterului excepţional al desfacerii căsătoriei. Aceeaşi modificare legislativă a reintrodus divorţul prin consimţământ mutual, prevăzându-se că, în anumite condiţii, căsătoria poate fi desfăcută şi „numai pe baza acordului ambilor soţi” art. 38 alin. (2) C.fam.

În fine, spre deosebire de vechea reglementare, când alienaţia mintală cronică putea fi invocată în susţinerea cererii de divorţ numai de soţul lezat de consecinţele maladiei, nu şi de însuşi soţul bolnav, sub imperiul reglementărilor astăzi în vigoare „oricare dintre soţi poate cere divorţul atunci când starea sănătăţii sale face imposibilă continuarea căsătoriei” (art. 38 alin. (3) C.fam.).

Analiza dispoziţiilor referitoare la desfacerea căsătoriei indică preferinţa legiuitorului pentru sistemul (concepţia) mixt asupra divorţului, privit deopotrivă ca remediu şi ca sancţiune: ca remediu pentru că, datorită unor motive temeinice, raporturile dintre soţi sunt grav vătămate; ca sancţiune, fiindcă imposibilitatea continuării căsătoriei implică vinovăţia unuia sau a ambilor soţi, afară de, subliniem încă de pe acum, culpa exclusivă a soţului reclamant. În cazul divorţului prin acordul soţilor, consimţământul mutual al acestora, exprimat stăruitor, are semnificaţia unei prezumţii peremptorii a motivelor temeinice de divorţ, din cauza cărora continuarea căsătoriei nu mai este posibilă.

În contextul motivelor de divorţ, avem în vedere alienaţia mintală survenită ulterior încheierii căsătoriei.

De exemplu, s-a decis că reclamantul, suferind de schizofrenie medical confirmată, nu poate pretinde că relaţiile de familie sunt deteriorate din cauza stării sale de sănătate şi că, pentru el, continuarea căsătoriei este imposibilă - Trib. jud. Constanţa, decizia civilă nr. 201/1987, R.R.D. nr. 7/1987, p. 69-70. 90 Curtea Constituţională, sesizată cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 37 şi art. 38 C.fam., în raport cu dispoziţiile art. 26 alin. (1) din Constituţie, care proclamă rolul autorităţilor publice în respectarea şi ocrotirea vieţii de familie, întrucât textele criticate îngăduie „posibilitatea de a divorţa cu uşurinţă", subminând astfel „familia şi societatea", s-a pronunţat în sensul respingerii excepţiei, apreciind, în esenţă, că „instanţele de judecată dispun de instrumente legale pentru a nu permite desfacerea cu uşurinţă a căsătoriei, pe care trebuie să le aplice în litera şi spiritul lor, acţionând astfel în sensul îndeplinirii obligaţiei ce revine autorităţilor publice de a respecta şi ocroti viaţa de familie.

Este, astfel, îmbinat raţional principiul stabilităţii căsătoriei cu admisibilitatea desfacerii ei, când continuarea căsătoriei nu mai este posibilă."

Noua reglementare a Codului civil modifică în mod radical concepţia clasică legată de desfacerea căsătoriei, aducând în discuţie posibilitatea realizării divorţului pe cale administrativă sau prin procedură notarială, introducând criterii mult mai relaxate din perspectiva cazurilor de divorţ edictate prin lege.

Cazurile de divorţ

Potrivit actualei reglementări a art. 37 alin. (2) C.fam. „căsătoria se poate desface prin divorţ.”

Desfacerea căsătoriei presupune existenţa unei căsătorii valabil încheiate ale cărei efecte se sting pentru viitor, divorţul fiind urmare a manifestării de voinţă a unuia sau a ambilor soţi care nu mai consideră posibilă continuarea relaţiilor de căsătorie.

După cum rezultă din prevederile cuprinse în art. 38 C.fam., desfacerea căsătoriei poate fi pronunţată fie la iniţiativa unuia dintre soţi, fie pe temeiul consimţământului ambilor soţi.

Divorţul prin acordul soţilor în actuala reglementare poate fi solicitat dacă de la data încheierii căsătoriei a trecut mai mult de un an şi dacă din căsătorie nu au rezultat copii minori.