Despre Principiul Subsidiaritatii

Uniunea Europeană se construieşte politic pe principiile organizării federative.

Una dintre problemele principale pe care au fost europenii nevoiţi să o rezolve a fost cea a împărţirii competenţelor la diferite niveluri (individ, stat, instituţii supranaţionale). Fiecărui nivel a trebuit să i se atribuie doar competenţele pe care le poate îndeplini ţinând cont de două exigenţe:

- autoritatea şi îndeosebi statul nu poate împiedica persoanele sau grupurile sociale să-şi desfăşoare activităţile proprii prin care realizează atât interesul particular, cât şi cel general;

- fiecare autoritate este responsabilă cu apărarea interesului general, menţinerea solidarităţii şi coeziunii economice şi sociale a ansamblului; ea intervine doar acolo unde poate fi mai eficace decât nivelurile inferioare.

Principiul conform căruia competenţele se deleagă la un nivel superior numai dacă pot avea o eficacitate sporită este principiul de subsidiaritate. Acesta are la bază fundamente etice provenind din filozofia politică Orice om este de la naştere şi prin natură chemat să-şi guverneze propria persoană. Orice autoritate externă trebuie să rămână subsidiară, adică să nu acţioneze decât pentru a întări autoritatea pe care o exercită fiecare individ asupra lui însuşi. Subsidiaritatea este orizontală – atunci când trasează o linie de demarcaţie între puterea publică şi societatea civilă – şi verticală, când la fiecare nivel ierarhic sunt plasate deciziile care pot fi luate cu cea mai mare eficienţă; principiul este plasarea pe nivelul cel mai apropiat posibil de indivizi atâta timp cât nu se impune transferul la eşalonul superior.

Aplicată construcţiei europene, subsidiaritatea a presupus împărţirea deciziilor între cetăţenii europeni, guvernele ţărilor membre, regiuni, administraţiile locale şi Comunitate. Integrarea europeană a oferit chiar de la început un câmp larg de acţiune acestui principiu, posibil de aplicat ca urmare a definirii şi acceptării unui “bine comun” european, a unui ansamblu de interese apreciate ca fiind mai importante decât cele ale naţiunilor. Acceptarea ideii de bine comun care prevalează se sprijină în Europa în primul rând pe certitudinea unei identităţi culturale comune mai importantă decât interesele naţionale conflictuale. Naţiunile europene au acceptat să participe la constituirea unei structuri supranaţionale pentru a-şi putea rezolva probleme imposibil de rezolvat separat; conştiinţa şi sentimentul apartenenţei la un spaţiu comun de valori a constituit însă premisa esenţială a construcţiei europene.

În dreptul european, principiul subsidiarităţii, preluat din doctrina catolică, a fost folosit pentru prima dată în Tratatul CECO (art. 5), cu referire la atribuţiile Înaltei Autorităţi - ca prim organism cu funcţii supranaţionale din istoria construcţiei europene. Transferurile de competenţe au fost însă minime. Ulterior, obiectivele propuse prin tratatul CEE - raportate la condiţiile concrete în care s-au integrat ţările participante - au determinat transferuri tot mai numeroase spre instituţiile comunitare. În prezent, o serie întreagă de aspecte ale politicii agricole, ale politicii transporturilor, ale politicii comerciale sau ale concurenţei ţin de competenţa exclusivă a Comisiei. Cu toate acestea, asocierea principiului subsidiarităţii la ideea federală - pe care europenii au refuzat-o mult timp şi de care mulţi încă nu sunt convinşi că ar reprezenta o soluţie viabilă pentru Europa de mâine - a făcut ca subsidiaritatea să fie inclusă explicit abia în Tratatul de la Maastricht. În art. 3B se stipulează: “ Comunitatea acţionează în limitele competenţelor care îi sunt conferite şi a obiectivelor care îi sunt date prin prezentul tratat. În domeniile care nu ţin de competenţa sa exclusivă, comunitatea nu intervine, conform principiului subsidiarităţii, decât dacă şi în măsura în care obiectivele nu pot fi realizate într-o măsură suficientă de către statele membre şi pot să fie mai bine realizate la nivel comunitar.”

Principiul subsidiarităţii a fost şi este în continuare un principiu supus controverselor, fapt care a determinat formularea unor precizări din partea organismelor comunitare. Astfel, Comunicarea din 17 octombrie 1992 a Comisiei se circumscrie ideii că principiul respectiv nu determină competenţele, ci acest lucru îl face numai Tratatul. Conform art.3 B, principiul nu se aplică domeniilor care aparţin competenţei exclusive a Comunităţii, dar nu sunt definite explicit aceste domenii, ceea ce determină Comisia să facă această definire cu privire la obligaţia Comunităţii de a acţiona şi la sesizarea statelor de a interveni unilateral. Existenţa unei competenţe exclusive nu implică faptul că măsurile relative la obiectivul urmărit sunt de resortul exclusiv al Comunităţii, dar statele membre sunt ţinute să respecte primatul dreptului comunitar.

În domeniul competenţelor partajate sau rezervate, care nu sunt nici ele definite explicit, se apreciază ca principiul are două dimensiuni:

- necesitatea intervenţiei, care se apreciază pornind de la o comparare a mijloacelor şi instrumentelor de care dispun Comunitatea şi statele membre, lucru care permite să se evalueze eficacitatea lor relativă;

- la eficacitatea egală, Comunitatea trebuie să reţină modul de intervenţie care lasă mai multă libertate statelor, persoanelor fizice şi întreprinderilor.

Aşadar, principiul subsidiarităţii presupune următoarele două aspecte:

a) Uniunea sau Comunităţile sunt competente să acţioneze în domeniile şi în măsura obiectivelor care le sunt încredinţate în mod expres şi evident, fiind vorba de o competenţă exclusivă, ele vor acţiona cu titlu definitiv, irevocabil, fără alternativă. În fapt, sub acest aspect nici nu poate fi în discuţie aplicarea principiului subsidiarităţii (de exemplu, în domeniile politicilor agricole, a transporturilor, a concurenţei sau în domeniul politicii comerciale comune).

b) Dacă sunt în cauză competenţele concurente, adică în domeniile care nu aparţin competenţelor exclusive, ale Uniunii sau Comunităţilor, precum în domeniile politicii sociale, sănătăţii, protecţiei consumatorilor sau a mediului, iar statele membre nu pot datorită, dimensiunilor şi efectelor acţiunii respective, să realizeze obiectivele propuse, atunci Uniunea sau Comunităţile vor interveni în măsura în care aceste obiective pot sa fie mai bine realizate la nivel comunitar decât la nivelul statelor membre considerate separat.